.

curge ploaia peste tocurile rupte pe care le-ai smuls din mine. tocurile de la primii pantofi pe care i-am luat împreună. pe care nu i-am purtat niciodată. pantofii curățeniei, pantofii neputinței, pantofii ipocriziei, pantofii cu care ne iubeam. pantofii care nu aveau talpă, și nici șireturi.
curge ploaia peste ultimul copac. peste crengile lui uscate. peste rădăcina din care nu mai pot ieși decât viermi lipicioși și lungi. viermi fecundați de acum 8 luni. viermi care nu mai au mult și vor naște. (din ei vor apărea copacii-viermi). de-acum copacul nostru, care-a crescut în locul unde stăteam și număram veșnicia, se-ngroapă în amintiri. intră în pământ. putrezește. putrezim și noi, odată cu el. putrezesc și organele din noi. mâinile, degetele, cuvintele scrise-n palme.
curge ploaia și nu ne putem lua nici măcar rămas-bun. mai știi când număram picăturile de ploaie? ba chiar am încercat să facem și-o formulă, cu n la a doua plus minus radical din… tu o știi mai bine. eu doar te ajutam s-o verifici matematic. și chiar dacă nu era corectă, era a noastră. niciodată n-am rezistat până la sfârșit, să numărăm toate picăturile. de cele mai multe ori adormeam sau pierdeam șirul. puneam o găleată, dar acolo se amestecau picăturile, apa își schimba forma.
curge ploaia mai mult ca ieri, mai mult ca-n oricare altă zi, pe care-am n-am trăit-o. curge ca un nebun exilat într-o toaletă infectă, din care nu știe pe unde se iese, care stă între patru pereți zeci de ani, până când se îneacă în propriile materii. mai mult ca ieri, mai mult ca oricare mâine.
curge ploaia și ți-e frică de lemnul pentru groapă. va putrezi și n-ai în ce să dormi dincolo.

(cetăți de ploaie)

ploaia inundă mădularele tale divine, genele care se apleacă acum peste mine, care sunt apa din fiecare amintire stoarsă. corpul tău se întinde. e frig și oasele scot aburi. se rup. țipă unele la altele, se vaită. plesnesc. încep a sări cioburi din tine.
ploaia te descompune lângă mine, în fiecare zi. te faci mai mic. devii picătură din pământul pe care stai, coastă din corpul pe care-l ridici în zbor. apa are asupra ta efect de bumerang. te face și desface. te descompune și te compune inevitabil în plămada inițială. cu cât vrei să mă vezi mai puțin, cu atât zilele își pierd din concentrație. săptămâna nu mai are rezerve de-a o lua de la capăt: luni nu mai este, duminica luptă cu igrasia umană. restul de marți, miercuri, joi și vineri sunt zile de odihnă. marți trebuia să vină sfântul Petru. din cauza noastră se blocase intrarea în rai.
prin somn am simțit că bucăți întregi din tine se rupeau. că mijlocul era acum la margine, că pielea nu mai era de protecție. am simțit că undeva hainele își pierdeau din substanță, te lăsau liber. îți dădeau visele pe care nu le-ai avut niciodată în copilărie, cu jucării multe. cu căluți din lemn, pe care să te legeni întruna. cu măsuțe pline de păpuși, la care nu aveai voie pentru că nu erau ale tale. cu mașinuțe dintre cele mai scumpe, și mai elegante. cu gentuțe pentru fetițe, în care niciodată nu știai ce se ascunde. cu oglinzi și geamuri rotunde, cât fața ta inocentă. cu ușa întredeschisă. cu ușa în spatele căreia mereu era mama. mama care să te apere. mama care să te ajute. mama care să-ți spună ce nu ai voie. mama care te aștepta pe prag, de teamă să nu cazi. hainele îți dădeau visele cu frați, și surori. cu prieteni mai mari, care te lăsau în urmă, pentru că n-aveau răbdare să-ți miști tu picioarele. cu blocuri care pe-atunci nu erau gri, și peste care s-a întins o ceață (nu de la dumnezeu). azi îmi spui că hainele nu te-au lăsat să trăiești. nu ți-au dat liniște să citești rândurile pe care ți le trimiteam aproape întotdeauna. să citești și să-mi scrii.
de ce n-ai vrut să renunți la ele?
ploaia se infiltrează prin glandele lacrimale. dacă te-ai fi gândit, puteai plânge cu picături de ploaie. pe obrajii tăi începeam astfel cea mai strictă inventariere a ploii. îi analizam consistența, salinitatea, caracterul acid sau bazic. o puteam număra. și nu mai spuneam afară plouă, ci afară plânge.
te identificai cu noțiunea de afară. pentru tine totul era afară. și eu eram afară. și părinții tăi. și frații. afară însemna interiorul din ceea ce se cunoștea drept exterior. afară era ploaia. afară simțeai gusturile, culorile, lumina. afară ai vrut să te naști. și noi eram acum afară.

*

văd în fiecare femeie de lângă mine un rob al picăturilor de ploaie. copacii fără pădure. izul pierdut al lui Iisus. rugăciunea bolborosită în taină de un tânăr monah. crestele munților rămași fără lumină. cântecele din copilărie, cu feți-frumoși, lumi inexistente. cântecele despre soare, flori și pești. despre zilele săptămânii. în fiecare femeie de lângă mine stă un vuiet bolnăvicios de apă, care tot timpul vrea să-i înece pe cei care-i ascultă durerea. se ascund lanuri și grădini, copii și bătrâni. oameni care n-au uitat să râdă. care chicotesc mereu, se iubesc, se omoară, se culcă, fac cruci mari, merg la pomeniri. oameni normali, care nu vor să se deosebească prin nimic de ceilalți oameni. în fiecare femeie de lângă mine încearcă să se ascundă sunete de pian, armonii și tonalități. întregi orchestre, fără dirijor. se anunță spectacole. (bărbații nu au nevoie de bilet).
văd în fiecare femeie de lângă mine diferite tipuri de ploaie. unul este verde. e cel mai curios. socializează cu fiecare copac crescut anapoda. vorbește. altul e ploaia-canal. se ascunde. e murdar. miroase a infecție. ploaia de mansardă s-a obișnuit cu suicidul. se aruncă de pe cele mai ascuțite acoperișuri.
mă gândeam să mă mut pentru o perioadă într-o femeie de lângă mine. să mă iau de mână și fără să-i spun să ne întâlnim undeva, aleatoriu. o femeie într-o altă femeie. fără să se vadă vreun detaliu. fără ca cineva măcar să bănuiască. să văd prin ochii ei și ea printr-ai mei. să ne găzduim aceleași perechi de picioare, cu aceleași oase. cu aceleași încheieturi. mâna mea să fie ca mâna ei. degetele mele să copieze perfect degetele ei. să călcăm de două ori într-un loc. eu și ea. să clipim, să ne simțim la fel pielea. umedă-amăruie sau dulce-uscată. s-o mușc de-un genunchi atât de tare încât să simt și eu, să urlăm amândouă, să ne omorâm de durere. să-i smulg un fir de păr și să i-l trec ușor pe gât, pe-o bucată de umăr, pe stern. și să văd că de fapt mă scriu și pe mine, nu numai pe ea. că avem aceleași stări.

simt mirosul de apă dulce pe antebrațe. mă transform în înger metafizic.

femeile sunt ca perechile de ciorapi. curate, parfumate, fine. le atingi și unele au fir lycra. elastice. se mulează perfect pe orice tip de picior. dacă nu arată cum trebuie, sunt ajustate, tăiate, decupate, găurite. perechile de ciorapi pot fi grase sau slabe, lungi sau scurte. după picior. pot să se agațe sau pot fi agățate (mai ușor). diferă între ele numai prin mărime și/sau culoare. blonde sau brunete. acum se poartă brunetele. (dau mai bine la orice ținută). diferă uneori și prin preț. dacă le cumperi de la piață, ieși mai ieftin. dacă le iei din mall-uri sau din alte magazine cu pretenții, se triplează prețul. de fapt, nu contează foarte mult, pentru că le porți o dată, de două ori, chiar și de trei sau patru ori (mai rar). și dacă vrei le speli. (nu de alta, dar mirosul nu mai permite simbioze). dacă nu… next! bărbații, ca să arate bine, își cumpără (sau primesc) șosete mai lungi (motive estetice). majoritatea oricum le aruncă după (maxim) două purtări. de parcă cu femeile nu tot așa se întâmplă… coșul de gunoi de sub birou, cutia de carton de după ușă, găleata spartă și murdară din plastic de sub chiuvetă, sacul menajer (full)- asta le așteaptă. aici stau ele mai bine decât în oricare altă parte.