În dimineaţa aceea geroasă, sticloasă, de cincisprezece decembrie, ai ieşit din apartament cu gândurile bine împachetate, bine aranjate în sertarele minţii. Ai încuiat cu atenţie uşa, sus şi jos, ai verificat-o, protocolar, de două ori, să te asiguri că e bine închisă, după care ai sigilat cheia, ca-ntr-un seif, în buzunarul interior, la câteva obiecte vestimentare distanţă de inimă. Scările, flancate de pereţi prost văruiţi, tatuaţi cu înjurături desenate tremurat cu fumul de la o lumânare (probabil din noaptea de Înviere), te-au primit încheindu-ţi tacticos nasturii de la palton şi trăgându-ţi adânc fesul peste urechi.
Cutia de scrisori, goală aşa cum numai o femeie ar trebui să fie lângă tine, n-a avut, în ciuda comparaţiei anterioare, nimic interesant de arătat. Nici întreţinerea pe luna curentă nu era afişată la panou, aşa că te-ai îndreptat spre uşa de la intrarea în scara blocului cu gânduri mari şi poftă de viaţă.
Tu ai ieşit optimist, neştiutor, îndreptându-te cu paşi repezi spre parcare. Dar în secunda în care ai împins mânerul uşii blocului, lăsând-o apoi să se izbească sec de toc ei, metal pe metal, s-au întâmplat, fără să ştii, toate lucrurile importante din acea zi.
În primul rând n-ai observat că, din spatele scării blocului, prinsă într-un colţ de semi-întuneric, ce-i drept, vecina de la parter, madam Curpis, te privea atentă cum deschizi uşa. Atunci când ai deschis uşa, prin mintea bietei bătrâne s-au perindat următoarele gânduri, care ortodoxe, care nu întru tocmai:

„Eii, ce ţi-i şi cu vecinu’ ăsta al nostru, de câte ori nu i-am zis . Da, aşa i-am spus, dar băiatului p-o ureche-i intră şi p-alta-i iese. Ce să-i mai zic, i-o fi gândul la ale lui, că are loc de muncă, nevastă acasă şi tare mult mai aleargă şi tinerii în ziua de azi, numai la închis uşa de la bloc nu le stă gândul. Da’ mă uit la alţii şi nu-s chiar ca el, că băiatul lu’ madam Lucuţă de la patru închide mereu uşa cu atenţie. Vede bunica pe toate, că stau după perdea, în bucătărie, şi mă uit la fiecare dacă închide sau nu uşa, la ce oră iese din scară sau pe cine mai aduce în casă. Mai îmi scapă câte unul, dar mă uit, că deh, ce să-i faci, bătrâneţile... Dar aşa am văzut eu că vecinul de la doi nu închide uşa şi i-am spus de atâtea ori s-o închidă, că de aia ne-am montat interfon la scară. Da’ nu numai eu i-am spus, i-a spus şi vecina Palcă, că deh, săraca de ea, e tare bolnavă şi se teme până şi de-o mâţă care-i taie calea. Aşa şi ne-am adunat într-o dimineaţă, la un ceai cu biscuiţi la vecina Râmniceanu de la unu, şi le-am spus că uite, vecinul de la doi nu închide uşa, chit că i-am spus de mai multe ori s-o facă, dar nu înţelege neam. Ori poate e cu gândul numai la muncă sau la altele d’ale lui, dar, le-am zis şi lor, băiatu’ lu’ madam Lucuţă închide mereu uşa, chiar dacă nu e băiat cu şcoală. Şi ele, ca scorpiile, ce s-au gândit? Mie mi-e ruşine de mintea lor, că-s bătrâne, bolnave, vai de capul şi de zilele lor, da’ ce s-au gândit ele: că să-l urmăresc special pe vecinul de la doi şi dacă văd că în continuare nu închide uşa, să-i luăm scrisorile din cutia poştală, că poate s-o învăţa minte. Păi ăsta-i respect faţă de bătrânii din bloc, să nu închizi cum trebuie uşa de la intrare? Că aşa, zicea madam Râmniceanu, se-vaţă minte tinerii, că ea are o prietenă la blocul de-alături şi aveau un băiat pe scară care nu le închidea deloc uşa, nu le saluta, venea în puterea nopţii cu tot felul de prieteni suspecţi pe casa scării şi fumau, beau, vorbeau urât, de nu se putea odihni nimeni. Cică aşa l-au dezvăţat, că primea tot felul de facturi şi scrisori în cutia poştală, iar după ce i-au dispărut toate câteva săptămâni la rând, cică s-a liniştit băiatul, a înţeles că nu-i de şagă cu bunicuţele. Acum le salută cu şi nu mai aduce străini pe casa scării. Şi aşa s-au vorbit madam Palcă şi madam Râmniceanu, da’, blestemele mele, eu nu-s făcută pentru nebunii dintr-astea de-ale lor, să furi srisorile din cutia poştală a omului. Când le-am auzit, mi-am făcut de trei ori cruce cu limba pe cerul gurii, să nu vadă scorpiile. Că i le înapoiem după câteva zile... Da’ o fi având băiatul ceva urgent, important, în cutia poştală. Au stat ele pe capul meu pân’ ce le-am zis: ştiţi ce, eu vă spun tot ce vreţi şi n-aveţi decât să-i goliţi voi cutia poştală, că eu una dintr-astea nu fac! Fata de la poştă vine pe la douăşpe, băiatul se-ntoarce de la muncă pe la patru, n-aveţi decât să faceţi borş, eu mă spăl pe mâini de toată tărăşania asta. Ia’n să urc eu pân’ la madam Râmniceanu, să-i mai spun înc-o dată că n-au decât să facă ce vor, păcatele lor, pe mine să nu mă amestece, că eu îl cunosc pe băiat de când trăia bunică-sa; şi ce femeie extraordinară era, pâinea lui Dumnezeu, nu alta!”

În al doilea rând n-ai observat un individ cu aliură suspectă, cu mers şmecheresc şi glugă pe cap, care şi-a-ntors privirile către tine, atras de zgomotul făcut de uşa blocului. Nu l-ai remarcat deoarece depăşise cu doi paşi intrarea blocului, îndreptându-se în direcţie contrară celei pe care-ai apucat-o mai apoi. Însă el te-a privit atent timp de câteva secunde, întorcându-şi puţin capul sub gluga rămasă fixă. În acest răstimp, prin mintea lui simplă au trecut următoarele gânduri în ritmuri de muzică de cartier:

„Bă, ce mă mai ia ăsta cu miştouri pe mine. Ce mă, om fi de-aceeaşi mamă? Tupeu, tată, nu alta! Îi zic acum două zile, politicos: Şi el mă ia cu figuri. Că ce, că să-i arăt acte de proprietate Ce bă, eu-s domn cu tine şi tu faci dintr-astea cu mine? Eu mă adresez frumos, omeneşte, iar el face figuri. Mă ia de sus. Bine mă, mai vedem noi... A avut noroc că nu băusem nimic în seara aia. Am fost cu băieţii de la scara unu la fotbal şi mi-a fost rău de la cârnaţi. A-ndesat nevastă-mea cârnaţi în mine cu ură, nu alta. Îi ziceam . Ea nimic: . Şi dă-i cu zece cârnaţi de porc, apoi alergă după chişcă la fotbal. Mi s-a făcut rău. Le-am zis: bă, eu mă tirez. Deobicei raşchetam câteva beri, acum nimic. , mă luase unul data trecută. , i-am replicat, . Na!, i-am zis-o tare, să-i tacă fleaca. Mă ia cu chestii muiereşti pe mine. Da’n seara aia mi-era cam rău, n-am băut nimic. Şi vin acasă, dau să parchez maşina. Când colo, surpriză: vecinul de la scara de-alături îmi ocupase locul de parcare. Păi facem dintr-astea între vecini, tată? Păi noi ne avem ca oamenii, nu facem golănii. Sau dacă suntem golani, suntem golani! Îi zic frumos Şi el mă ia cu fiţe. Păi a avut noroc că n-am băut nimic. Să fi făcut şi eu ca vecinu’ de la patru. I-a ocupat unu’ locu’ de parcare: Şi să vezi ce s-a executat băiatu’! Tot unu’ dintr-ăsta, cu muci la nas, cu facultate, că venise să-i facă capu’ mare lu’ studenta de la trei. Vecinu’ are noroc că ne ştim de când era copil. Altminteri schimbam eu foia, cu cârnaţii lu’ nevastă-mea, cu tot. Şi-a avut noroc că nu băusem. Da’ las’, că dacă nu eşti om cu mine, de ce-aş fi eu om cu tine? Mă ia cu chestii, cu acte de proprietate. Las’ că vede el. Să vezi acte de proprietate ce-i arăt. Da’ ce, tată, noi ca vecini ne luăm cu poveşti dintr-astea? Păi nu-s acte, tată, că-i Românica aci, da’ avem onoare, nu facem dintr-astea. Păi ce, pă’ vreme lu’ împuşcatu’ erau acte? Şi atunci oamenii erau oameni. Nu vedea mucoşi cu figuri pen’ c-au spate pe nu ştiu unde. Atunci se respecta omul, locul de parcare. Păi îmi zicea taică-miu: Şi-acum te trezeşti că nici bine n-a terminat facultatea şi are maşină în credit. Păi să fi lucrat vecinu’ ca mine, zece ani în combinat, să-şi ia o dacia la mâna a doua. Are maşină franţuzească, că e cu facultate. Bă, ştii ce, eu nu dau doi bani, tată, pe marca maşinii! Pentru mine contează să ne respectăm ca vecini. Când zic , vecinu’ să-şi mute maşina, că unde parchez şi eu rabla asta? Dar dacă suntem golani, suntem golani, tată. Las’ că vine el diseară-n parcare. Îl aştept frumos, după colţul blocului, lângă container. Se dă jos din maşină, iar după ce intră în scară, acţionez repede. Bat fierul cât e cald. Pac-pac şi i-am înţepat o anvelopă cu-n cui. Şi să zică mersi, că asta se rezolvă uşor! Dacă văd că tot îmi ocupă locul, schimb iarăşi foia. Iau frumos un cuţit şi-i fac caucioacele franjuri. Şi-atunci să vezi belea, tată! Trebuie să cumperi, frumos, anvelope. Şi te costă, că le iei noi, nu pui vechituri ca pe dacia mea. Şi după vreo două faze dintr-astea, să vezi cum vin seara în parcare. Şi dacă mi-a ocupat locul de parcare, îi zic: . Şi el o să răspundă ca-ntre vecini: . Păi aşa, tată, să ne avem ca oamenii, că doar împărţim aceeaşi parcare, ce dreacu’?!?"