Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă şi violată de poliţiştii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu poveşti, mereu secrete”. Nu se va schimba niciodată! Dar după cum arată, se pare că trăise drama vieţii ei, „ura nesfârşită care-i impregna toate cuvintele era reală.”. Până acum, ea nu ştiuse ce este frica, dar acum simte că o paralizează. O anulează. Nu mai are încredere în nimeni. Dar nu era ea cea care voia să trăiască intens?
Ceea ce descoperă împreună din dicuţia pe care o poartă este acel miracol legat de Yilal. Într-adevăr, el fusese cel care îi răspunsese la telefon şi pe care Kuriko îl confundase cu o servitoare căci avea o voce subţire şi piţigăiată de asiatică. Ce bucuroşi vor fi cei doi Gravoski atunci când le vor confirma că băiatul lor adoptat vorbeşte!
Totuşi, pe Ricardo gândul că el era singurul în care avea încredere îl obseda: “Ea nu mă iubise niciodată, dar avea încredere în mine, afecţiunea pe care ţi-o trezeşte un servitor loial. Printre amanţii şi amicii de ocazie eu eram cel mai dezinteresat, cel mai devotat. Loialul, docilul, fraierul.”.
Impresionant, Kuriko tocmai îi mărturiseşte că îi făcea bine să stea de vorbă cu el, chiar dacă îşi dădea seama că el nu crede o iotă din ce-i povesteşte. “Lumina aceea, de culoarea mierii arse, dipsăruse din ochii ei. La fel se întâmplase şi cu şiretenia şi ironia din ei.”. Apelase la “pişpirică”, singura persoană căreia avea curajul şi dorinţa să-i împărtăşească viaţa ei aventurieră fiind, totodată, conştientă de orgoliul şi ruşinea suferite la Tokio, fapt care scuză oarecum refuzul acestuia de a răspunde nesfârşitelor apeluri telefonice, însă din acest motiv, Ricardo avea, iată, remuşcări. Nu arăta deloc bine, arăta ca o stafie. Arăta “ca un înviat din morţi”, aşa cum aveau să constate Simon şi Elena, când, nevoind să fie dusă la spital, Ricardo a luat-o în apartamentul său să se odihnească şi să găsească o soluţie de internare la spitalul Cochin unde lucra Elena Gravoski. Câtă vreme a rămas în locuinţa acestuia, fata rea s-a împrietenit cu Yilal şi din această legătură au rezultat progrese în vorbirea băiatului, lucru îmbucurător de toate părţile.
În apartamentul lui Ricardo este vizitată zilnic de “copilul fără voce”, socializează foarte bine. În joaca lor copilărească, acesta face progrese vizibile. Constată că băiatul vorbeşte şi în franceză. Deci, spaniolă şi franceză! Mare bucurie în inimile părinţilor adoptivi.
S-a hotărât ca a doua zi să meargă la spital pentru investigaţii amănunţite. La despărţire, îi şopteşte la ureche un lucru care îl face fericit pe îndrăgostitul până peste urechi: “Eşti tot ce mi s-a întâmplat mai bun în viaţă, băiete de treabă.”. După câteva zile, profesorul Bourrichon îi informează că nu este vorba de SIDA, ci pacienta se află într-o profundă stare depresivă. Are nevoie, deci, de un tratament psihologic imediat care să-i redea bucuria de a trăi. Pentru că în urma experienţei nefericite din Lagos devenise abătută, nesigură, apatică şi terorizată. “Ce mai noroc pe capul fetei ăsteia, să inspire o asemenea dragoste, a râs vecina mea.”. Urmează internarea la o mică clinică privată, în Petit Clamart, o clinică “mai degrabă mică, într-un parc îngrijit, cu mulţi copaci...” în care se tratau depresiile şi tulburările nervoase datorate unor accidente, maltratări ori traume cum anorexia, alcoolismul, consumul de droguri. Nu, nu, fata nesăbuită nu era nebună. Era anemică şi deprimată. Avea atacuri de panică. Trebuia să încerce să se vindece.
Există două impedimente în luarea deciziei de internare pe o perioadă nedeterminată: unul, că ea are acte false şi poate fi dată oricând sub urmărire; al doilea, clinica trebuie plătită şi costă destul de mult, însă Ricardo pretinde că are ceva economii, atât cât să acopere necesarul pentru început. Va face un împrumut, chiar. Iar cu actele speră să aranjeze cât de curând, întrucât şederea ei ilegală în Franţa ar putea să-i afecteze pe cei doi soţi implicaţi în cazul de faţă pe linie medical-organizatorică, fie trimiţându-i în închisoare, fie prin pierderea locurilor de muncă. “În fine, aşa o să începem şi noi să ne trăim adevărata viaţă” – încearcă Simon să facă haz de necaz. Fata nesăbuită se întreabă cine-i va plăti ei internarea, atâta vreme cât i se cunoştea starea materială. “Cine altul dacă nu găgăuţă de serviciu...”?! – îi răspunde Ricardo, numind-o mantisa religiosa – o insectă femelă care-şi devorează masculul în timp ce el face dragoste cu ea.
Până să se interneze, trece la dietă, exerciţii, şi plimbări, ocazie cu care Mario Vargas Llosa ne conduce pe un alt itinerar parizian: turnul Eiffel, Champs de Mars, cheiurile Senei, Place de la Concorde...
În perioada de tratament, la clinica Petit Clamart, îşi recapătă pofta de mâncare şi pofta de viaţă. Ricardo pleacă în baza unui nou contract la Helsinki pentru două săptămâni şi pentru a doua oară, la o conferinţă tripartită cu delegaţi din Europa, Statele Unite şi Rusia pentru trasarea unei politici de sprijin şi cooperare între ţările occidentale şi ceea ce avea să mai rămână din fosta Uniune Sovietică, şi unde este nevoit să vorbească numai în ruseşte, munceşte mult în calitate de interpret, încât nu prea are timp de plimbări. Prima dată fusese primăvara, “când te puteai plimba pe stradă şi merge la ţară să vezi păduri de brazi împrejmuind lacurile şi sate frumoase cu case din lemn, într-o ţară în care totul era frumos: arhitectura, natura, oamenii şi mai ales bătrânii.”. La minus douăzeci de grade, prefera să citească sau să profite de efectul de anestezic al “misterioaselor ritualuri ale saunei”.
La întoarcere nu o poate vedea fiindcă e nevoit să plece imediat, de data aceasta la Alexandria, unde compania domnului Charnés i-a obţinut un alt contract, de cinci zile. În schimb, vorbesc la telefon, de unde deduce că fata nesăbuită este mult mai bine. Se simte în bună dispoziţie şi se amuză povestindu-i de efectele benefice ale terapiei de grup, “ceva în genul spovedaniei la preot,... cu predicile ţinute de doctor.”. Întrebând-o ce vrea să-i aducă din Egipt, îi răspunde dezinvolt: “o cămilă!”, apoi, redevenind serioasă: “o rochie din alea, de dansat cu buricul gol, cum au dansatoarele arabe”. Cu siguranţă, după ieşirea de la clinică, îl va răsplăti cu un spectacol de dans din buric, numai pentru el. Aşa crede el. Mai degrabă, îşi doreşte.
Între timp, Yilal devine din Mutul, Meliţa. Renunţă la tăbliţă şi cretă, la semne, la izolare. Protagonista noastră pare că se acomodase cu viaţa din clinică. Se îngrăşase, îşi controla nervii, se înzdrăvenea.
Ricardo ajunge în vechiul oraş, fondat de Alexandru cel Mare. Vizitează muzeul de antichităţi romane, ruinele amfiteatrului, se plimbă pe faleza “împânzită” de cafenele, restaurante, hoteluri şi prăvălii pentru turişti. Pe acolo mişună o lume zgomotoasă şi cosmopolită. Gândul îl poartă către poetul Kavafis...
Conferinţa care începea a doua zi se referea la cooperarea şi dezvoltarea economică a tuturor ţărilor din bazinul Mediteranei: Franţa, Spania, Italia, Grecia, Turcia, Cipru, Egipt, Liban, Alger; Maroc, Libia şi Siria dintre care fusese exclus Israelul. Unul dintre translatorii arabi îl ajută să găsească ceea ce-l rugase fata fără minte: rochia de dansatoare din voaluri şi pietre preţioase. “Mi-am închipuit-o îmbrăcată în ea, unduindu-se ca un curmal pe nisipul deşertului, sub clar de lună, în ritmul frajeoletelor, flautelor, castanietelor, tamburinelor, mandolinelor, talgerelor şi altor instrumente muzicale arabe, şi am dorit-o.”.
Nu poţi să nu remarci abundenţa detaliilor cu care Mario Vargas Llosa încântă cititorul. Pentru el este atât de simplu să descrie natura, locurile, oamenii, obiceiurile, ocupaţiile, preocupările, sentimentele, artele, istoria, momentele politice, viaţa în plenitudinea ei. Este maestru în portretistica literară şi în acelaşi timp în itinerarii literare, economice, politice, geografice, muzicale, gastronomice etc. Are acurateţe, precizie, diplomaţie în exprimare şi o conduită romanescă impecabile. Nu poţi să nu-l iubeşti! Nu poţi să nu-l vezi în postura acelui veşnic şi iremediabil îndrăgostit. Iubirea lui este de toate felurile şi în toate (felurile). Iubirea lui este felurită şi nepreţuită!
Ricardo revine la Paris unde pregăteşte apartamentul şi îi împrospătează atmosfera pentru primirea pacientei care urma să se externeze curând. Silueta ei capătă din nou forme mlădioase, rotunjimi, sâni moi, frumos conturaţi, cu sfârcuri tari şi mici corole granulate. “Eşti prea frumoasă şi dacă nu te-aş iubi acum, m-aş prăpădi.”. Însă, maltratările suferite au lăsat răni greu vindecabile pe corpul acesteia, încât atingerile intime sunt foarte dureroase. “n-o să se mai repete ce s-a întâmplat în seara asta: o să ducem o viaţă castă, sănătatea ei era mai presus de plăcerea mea.”.
Cum nu mai găseşte nimic de lucru, doar nişte acte de tradus din rusă în engleză, oferite de vechiul său patron, domnul Charnés, îşi impune un orar de birou. Fata fără minte se comportă ca o nevastă: îi pregăteşte cafeaua, face de mâncare şi, uneori, îl ia prin surprindere, agăţându-i-se de umeri şi sărutându-l pe la spate, pe gât sau pe ureche. Când apare Yilal, se joacă împreună cu acesta, aproape abandonându-l. După cină, ascultă discuri înainte de culcare.
Pretextând o întrevedere pentru o eventuală activitate în împrejurimile Parisului, Ricardo merge la clinică pentru a-l întâlni pe doctorul curant Zilacxy care avea să-i transmită lucruri importante privind pacienta. Erau legate de “treburile minţii”, de faptul că în capul ei era “un adevărat iad”, altfel, organismul ei s-a recuperat, graţie vieţii disciplinate, regimului alimentar bun şi exerciţiilor fizice. Oricum, trebuie să continue gimnastica şi înotul. Chiar dacă lui Ricardo îi face impresia că şi psihic problemele pacientei se rezolvaseră, cei doi medici de faţă, Zilacxy şi Roullin, susţin că “probabil violul acela n-a avut loc niciodată” şi că “e o invenţie născocită pentru a proteja pe cineva... pe cineva care mult timp, chiar ani de zile, a folosit-o şi a abuzat de ea în mod sistematic”. “Cine era domnul Fukuda?” – numele lui şi alte lucruri fuseseră demascate în cadrul şedinţelor de transă. “Ea vorbeşte cu ură despre el, dar şi cu respect. Bărbatul ei? Vreo aventură?”. Amantul ei, un “personaj sordid, cu afaceri necurate”! Cel pentru care mai că nu-şi dăduse viaţa. Cel care o părăsise de îndată ce aflase de violul poliţiştilor din Lagos, crezând că-i transmiseseră SIDA. Cel care exercitase un control absolut asupra ei, care o privase de libertate, de mândrie, de self respect şi de raţiune. Cel care o supusese la perversiuni sexuale ca să se distreze. Cel care o biciuise cu nişte curele care nu lăsau urme. Acel voyeur care organizase adevărate orgii, împrumutând-o amicilor şi gărzilor sale de corp. Cel care, capricios şi excentric, se excita grozav când îi dădea să bea prafuri care îi umflau burta, ţinând-o goală, în patru labe ca un câine, şi trăgea vânturi. Prin urmare, nu avea numai rectul şi vaginul distruse, dar mai presus, personalitatea. “Tot ce era în ea demn şi decent.”. De aceea, va reacţiona iraţional uneori. Ea nu a fost înşelată. Pur şi simplu a fost o victimă voluntară. O “dragoste denaturată, pasiune barocă, perversiune, impuls masochist sau pur şi simplu supunere în faţa unei personalităţi zdrobitoare căreia nu reuşea să-i opună niciun fel de rezistenţă. Ea a fost o victimă îndatoritoare, acceptând de bunăvoie toate capriciile acelui domn.”. Asta însemna pentru fata smintită să trăieşti intens?!
Se pare că panica a devenit aşa de mare încât a fost nevoită să inventeze întreaga poveste cu Lagosul. Recăpătarea respectului de sine înseamnă o lungă perioadă de convalescenţă. E mai greu să trăieşti în adevăr decât în minciună. Şi cu mult mai greu să te întorci la adevăr, după ce l-ai abandonat vreme îndelungată. “Pericolul e ca ea să se retragă în eul ei profund, într-un fel de autism.”. Medicii susţin că el poate fi puntea ei de legătură cu lumea. Fiindcă ea are încredere numai în el. În faţa lui, numai a lui, ea se simte “murdară”! În momentul acesta, întreaga neîncredere pe care o avusese toată viaţa faţă de psihologi, psihiatri, psihanalişti, popi, vrăjitori şi şamani se revolta în Ricardo, ca o furie fără margini. Fata nesăbuită va trebui să reia viaţa de la zero, lângă cineva care să-i redea încrederea, s-o iubească şi să o respecte. Pentru că viaţa ei fusese una de plăsmuiri construite pentru a aboli adevărata viaţă, se află încă la hotarul dintre real şi imaginar. Viaţa se eclipsează şi reapare, exact ca atunci când nu prea ştii ce să faci, încotro să te îndrepţi. Va trebui să accepte viaţa. O nouă viaţă.
În trenul spre casă, Ricardo, demoralizat, se gândeşte că ea se pretase la toate faptele acestea, că fusese victimă şi deopotrivă complice a lui Fukuda, că în ea era ceva urât, strâmb şi întortocheat ca şi în oribilul gangster japonez. “Cum să nu i se pară un sfânt un imbecil care tocmai se îndatorase, ca ea să se vindece şi s-o poată şterge după o vreme cu altul, mai bogat sau mai interesant decât bietul pişpirică?”. Cu toate acestea, el o iubeşte mai mult ca niciodată. Sărăcuţa! Cât suferise! Trebuia să o scoată din “haznaua asta”, “Imbecilule”- aşa îşi zice, ştiind că nu-i poate refuza nimic, în ciuda a tot ceea ce îi făcuse.
Ei nu avea să-i comunice nimic din cele ce aflase. Se simţea fericit să trăiască cu femeia iubită. Se antrena în traduceri ca să uite capitolul Fukuda. Fata nesăbuită părea că-şi revine. Într-una dintre zile, aceasta îi spune că ar vrea să-şi caute ceva de lucru. I se pare nedrept ca el să se spetească, iar ea să-şi petreacă timpul jucându-se cu Yilal, ori mergând la sala de sport. Însă, se loveşte de aceeaşi problemă a actelor, deşi deţinătoare a trei paşapoarte: cel peruan expirat, cele francez şi englez, false. Iar Europa Occidentală, Franţa cu precădere, se afla în plină paranoia împotriva imigranţilor din ţările lumii a treia. Guvernele limitaseră vizele şi erau urmăriţi străinii fără permis de muncă. Cum situaţia ei în calitate de madame Arnoux, pe de o parte, şi Mrs Richardson, pe de alta, era neclară, fusese nevoită să folosească acte false. În paşaportul englezesc era Mrs Patricia Steward, în cel francez, Florence Milhoun.
Rezolvarea amiabilă, rapidă şi poate şi fericită (cel puţin de partea lui Ricardo) a problemei vine din nou de la Elena Gravoski: “Şi de ce nu vă căsătoriţi?”. El avea cetăţenie franceză. Îi putea conferi cetăţenia nevestei care va deveni franţuzoaică cu acte în regulă. Şi gata cu problemele legale, băiete! “Eu mă mărit doar din dragoste... Pentru nimic în lume nu aş lua un neisprăvit care m-ar cere de nevastă aşa grosolan, cum ai făcut-o tu.”. Ricardo nici nu-şi dădea seama dacă glumeşte ori vorbeşte serios. “Am îngenuncheat şi am rugat-o să se mărite cu mine, în timp ce-i sărutam picioarele, gleznele, genunchii, îi mângâiam fundul şi o comparam cu Fecioara Maria, cu Zeii Olimpului, cu Semiramida şi cu Cleopatra, cu Nausicaa lui Ulise, cu Dulcineea lui Don Quijote şi-i declaram că era cea mai frumoasă şi mai apetisantă decât Claudia Cardinale, Brigitte Bardot şi Catherine Deneuve la un loc. În fine, am luat-o de mijloc şi am trântit-o pe pat. În timp ce-o mângâiam şi o iubeam, am auzit-o râzând şi strecurându-mi în ureche: “Regret, dar am primit cereri în căsătorie mult mai reuşite decât a ta, domnule pişpirică.” ”.
Familia Gravoski părăseşte Parisul şi apartamentul, pe care-l lasă în grija lui Ricardo, pentru o perioadă de doi ani, pentru Statele Unite unde Simon tocmai primise o ofertă de serviciu, în domeniul cercetării, la Universitatea din Princeton, în cadrul unui program de schimburi cu Institutul Pasteur. Fata nesăbuită este mâhnită că n-o să-l mai poată vedea pe Yilal atâta vreme. Şi-ar fi dorit un suflet al ei, dar nu mai poate avea copii. Îşi legase trompele pe vremea când “o oripila” ideea. Când era în Cuba şi comandantul acela, Chacón, voia să-i facă unul. Ar putea să adopte, dar nu poate fi acelaşi lucru.
Peste două zile, îndrăgostitul până peste urechi pleacă la Londra, la o reuniune pe tema: Africa, imbold spre dezvoltare. Au fost multe depoziţii serioase ale unor politicieni, oameni de afaceri sau academicieni din ţările africane, despre stadiul catastrofal în care se găseau fostele colonii franceze şi engleze la obţinerea independenţei şi despre obstacolele cu care se confruntau acum pentru a face ordine în societate: stabilizarea instituţiilor, lichidarea militarismului şi a guvernărilor dictatoriale, intergrarea în armonie a diverselor etnii din fiecare ţară, dezvoltarea economică a acestora. La telefon, fata nesăbuită i se pare laconică, evazivă, iritată. Obişnuiau să vorbească la fiecare două zile şi de regulă suna ea, pentru că era mai ieftin. Dar, după ce trec cele două şi niciun apel, se hotărăşte să sune el, însă nu-i răspunde. Îşi zice că poate pentru că la ultima convorbire a lăsat-o într-o pasă proastă şi e posibil să nu-i fi trecut. Dar nu. Se vede nevoit să se întoarcă la Paris. Cu o mare presimţire. În locul iubitei găseşte un bileţel: “M-am săturat să mă tot joc de-a casnica mic-burgheză, care ţi-ar plăcea ţie să fiu. Nu sunt şi nici n-o să fiu aşa ceva.”. Era lucrul la care se aştepta, de care se temea: că o va obosi viaţa mediocră şi plictisitoare pe care o ducea alături de el şi de cum se va însănătoşi, va căuta pe cineva “mai interesant, mai bogat, mai puţin banal decât tine, şi-şi va lua iar lumea în cap.”. Fugise cu toţi banii din seif, lucru obişnuit pentru ea. “Cine-o fi, de astă dată, fericitul muritor?” nu-şi dădea sema unde puruse să-l cunoasă: poate în sala de sport de pe Avenue montaigne, la aerobic şi înot. Poate că deja făcuse amor cu el în timp ce îşi pregătea fuga. Probabil că acela este mai puţin grijuliu cu vaginul ei vătămat. Gelozia se instalaeză în mintea lui Ricardo. Caută prin apartament un lucru cât de mărunt aparţinând fugarei, poate o altă periuţă de dinţi, dar ea şteresese orice urmă, ca şi când niciodată nu ar fi locuit în acest spaţiu. Până în această clipă nu ai fi zis că în cele două camere şi jumătate s-ar fi petrecut cele mai fericite zile din viaţa lui Ricardo. La ce trebuia să se aştepte? Se întâmplase ceea ce ştia dintotdeauna că se va întâmpla.
În primăvara aceea, Parisul devenise verde, strălucitor de flori. O pornise pe chei, prin grădinile Tuilleries, prin parcul Luxembourg, oprindu-se la câte-o cafenea să se odihnească sau să bea ceva. Spre seară a luat un sendviş cu o bere, apoi a intrat la un cinema unde rula un film oarecare. De cum s-a aşezat a şi aţipit. Nu-şi amintea nici măcar o imagine.
Ricardo se află mereu în postura bărbatului părăsit. Ştie asta, dar se amăgeşte permanent. Peruanul, pămpălăul, tontuţul, găgăuţă, pişpirică, băiatul cumsecade se simte iarăşi singur şi nenorocit. “Când am ieşit pe stradă, se întunecase deja. Eram tare supărat şi mi-era frică să nu mă umfle plânsul. Nu numai că îndrugi dulcegării, le mai şi trăieşti, Ricardito.”. de data aceasta simte că nu are puterea să se prefacă a uita-o.
Porneşte pe cheiurile Senei, spre binecunoscutul pod Mirabeau, amintindu-şi, repetându-şi primele versuri din poemul lui Apollinaire:
Sous le Pont Mirabeau
Coule la Seine
Faut-il qu’il m’en souvienne
De nos amours
Oú après la joie
Venait toujours la peine?
Şi tot repetând aceste minunate versuri, îi vine în gând ideea sinuciderii. Hotărăşte la rece, fără a dramatiza, că era un mod demn de a muri, sărind de pe podul omagiat de poezia modernistă şi de vocea Juliettei Gréco, în apele tulburi care se deschideau dinaintea sa, ca salvare de la un destin care nu-i dădea pace. “Dacă nu puteai avea singurul lucru pe care-l iubeai în viaţa asta, pe ea, era mai bine să sfârşeşti în felul ăsta, pămpălăule.”. Era ciuciulete. Nici măcar nu observase că ploua. Nu se zăreau trecători, nici maşini prin apropiere. Inaintează până la jumătatea podului, se urcă pe bordura metalică şi se ridică să sară, dar chiar în acelaşi moment o pală de vânt îi ia faţa şi două mâini zdravene îl apucă de picioare şi-l trag înapoi. Dezechilibrându-se, cade pe asfalt.
“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriaşă pelerină şi având o barbă “enormă care părea ba cenuşie, ba albicioasă.”. Fără a-l ridica, vagabondul jegos îi pune sticla la gură şi îl forţează să ia o duşcă din ceva fierbinte şi tare care-i întoarce maţele pe dos. “Fais pas le con, mon vieux!” a repetat. “Şi l-am văzut cum se întorcea, îndepărtându-se şi clătinându-se cu sticla lui de vin oţetit, bălăngănindu-i-se-n mână. Şi am ştiut că o să-mi rămână în cap faţa lui amorfă; ochii bulbucaţi şi congestionaţi şi vocea lui răguşită, omenoasă.”.

Ottilia Ardeleanu
12 martie 2014