(ești frumoasă, femeie, când îi găsești
scuze lui dumnezeu
sinceră ca o pâine coaptă la soare
din apă tăcere și lut)

te-a obosit viața asta chioară, mi-ai mai spus atunci,
jocul ăsta stupid de-a lumina ascunsă,
de-a oamenii senini care știu precis
și unde și de ce și cum.
se va așterne praful peste noi, maria,
praful care alege zadarnic
nimicuri mai mici din nimicuri mai mari.

tu nu, tu n-o să crezi niciodată
în timpul cu mormintele de aur
pe care îl păzesc astăzi
toți flămânzii lumii.
cum va putea să îți crească roade
ura de a nu fi?

februarie 20. te-am sărutat pe frunte
ningea atât de frumos încât
ar fi fost absurd să ai dreptate.

zâmbește mai departe, femeie,
mai departe decât urletul meu.
te privesc și îmi pare pentru o clipă
că sunt toate la locul lor.