Domnul Stamate ieşea de la ultima şedinţă de fizioterapie. Mult l-au mai chinuit umerii şi spatele în zona cervicală dar acum, la finele celor nouă şedinţe de parafină şi ceva raze, se simţea refăcut.
Dimineaţa de octombrie, cu cerul ca o Egee, îl învăluia cu lumină dar şi cu o undă de răcoare prin zonele umbrite pe care le străbătea, pe jos, spre biserică.
Părintele Cezar era cel mai bun sfătuitor pe care l-a avut vreodată. La cei 65 de ani ai lui, Stamate nu putea spune că a urmat vreodată sfaturile cuiva, în mod special, dar măcar a ascultat, a ascultat pe toată lumea. Era un bun ascultător şi chiar dacă nu recunoştea, adesea a urmat sfaturile altora dar aşa cum şi-a asumat eşecurile suferite în urma unor sfaturi proaste îşi asuma şi meritele pentru acţiunile finalizate fericit. Chiar şi aşa dacă sfaturile lui au fost urmate dar au fost arogate de alţii el nu s-a supărat şi a acceptat că beneficiarii au avut ideia.
Silueta bisericii se ridica impunătoare pe fundalul cerului printre coroanele nucilor ce-şi etalau sărăcia gălbejită a frunzelor ce nu căzuseră încă.
Cu un gest scurt, Ion Stamate şi-a scos fesul de pe cap şi a urcat scările sfântului locaş, făcându-şi cruce.
Lumina săracă din interiorul bisericii, susţinută cu greu de cele câteva lumânări ce clipeau în semiântuneric, contrastau puternic cu soarele orbitor de afară.
Ion s-a aşezat în faţa icoanei Sf. Ciprian şi a-nceput să se roage cuminte, aşezat, la început
rostind mecanic rugăciunea, ca apoi să fie cuprins de starea aceea de bine şi linişte când te rogi cu credunţă.
După o vreme spiritul i s-a întors în biserică iar el s-a ridicat, a pus un leu în cutia milelor, a cumpărat două lumânări, una pentru morţi, una pentru vii şi a ieşit în lumină.
Părintele Popescu stătea pe bancă.
-Sărutmâna, părinte!
-Dumnezeu să te binecuvânteze! Ce mai faci, domnule Stamate?
-Ce să fac? Chiar dacă dumneata m-ai îndemnat să nu divorţez eu totuşi am făcut-o.
-Îţi pare rău?
-Nu ştiu.
Apoi a urmat o tăcere tulburată doar de foşnetul frunzelor de nuc.Stamate ar fi vrut să vorbească dar părintele nu-l îndemna.
Stamate se tot întreba dacă este drept să-l împovăreze pe preot cu gândurile lui şi tot el se întări:”asta este menirea lui, să asculte!...Tu nu ai ascultat atâţia oameni care aveau nevoie de un bun ascultător.?”
A respirat adânc, ca şi când ar fi vrut să vorbească dar s-a răzgândit şi aerul neutilizat a ieşi din plămâni ca un fel de oftat.
Părintele îl privea cu o privire adâncă ce trecea dincolo de Stamate.
-Părinte, am păcătuit cu gândul!
Tăcerea preotului nu-l îndemna dar nici nu-l oprea...
-M-am căsătorit cu ea din dragoste, ne-am crescut copii cum ne-am priceput şi cum am putut, ne-am ajutat unul pe altul dar...
Tăcerea părintelui, liniară, lăsa loc pentru a continua, sau nu, această spovedanie insolită.
-În ultimii10 ani a devenit geloasă peste măsură şi fără motiv. Mă controla în buzunare, în portofel, în telefon, în corespondenţa electronică. Orice fel de femeie, colegă sau simplă cunoştinţă, era o amantă „en titre” sau potenţială. Nu era beţivă dar uneori, dacă bea ceva tărie, devenea o altă femeie. Agresivă, chiar fizic, mitocancă, folosind un ton de mahala, plin de termeni greu de reprodus. De fiecare dată a trebuit să tac. La început încercam să argumentez că nu are dreptate, aducând argumente logice. Un om pornit, care nu acceptă o altă părere, găseşte oricând argumente pentru a răstălmăci vorbele tale. Întro seară, probabil după ce băuse iar, a pornit o nouă ceartă. Când m-a lovit peste obraji cu palmele, cu pumnii în cap şi a început să mă zgârie şi să mă ciupească, demonul mi-a adus la suprafaţă, din amintirile vechi, toate relele peste care credeam că s-a aşterut uitarea. Mi-a crescut pulsul şi, pentru o clipă, am simţit nevoia să o lovesc dur, necruţător, definitiv,,,
Am început să mă rog în gând, cu ochii strânşi.
-Tot la curvele tale te gândeşti! Eu sunt o dobitoacă! M-ai îngropat aici, mi-ai mâncat tinereţea şi acum vrei să te duci după alta, mai tânără!
Starea de nervozitate mi-a revenit dar m-am întrebat:”cui foloseşte? Se va schimba ceva dacă o lovesc şi eu? În cel mai bun caz vom ajunge numai o ştire din „ştirile de la ora 5” sau , în cel mai rău caz...”
-Asta a fost tot, părinte.
-Dumnezeu să te aibă în pază şi să te călăuzească!
-Doamne ajută, părinte!
Stamate s-a ridicat, cu inima mai uşoară, a trecut pe la cimitir să mai vorbească cu părinţii şi apoi, cu acelaşi mers liniştit, echilibrat, lângă bastolul inutil, a plecat spre casă.
Bastonul şi l-a cunpărat din târg.
Măciulia de argint, lustruită de atâta purtat, lemnul de bambus, frumos lăcuit, i l-a recomandat estetic şi l-a cumpărat aşa, de frumos.
„Şi aşa mi-am dorit de tânăr să-mi cumpăr pălărie, o să-mi cumpăr mai întâi baston”
După ce a achitat preţul cerut fără să negocieze, vânzătorul i s-a adresat:
-Domnule, priviţi cu atenţie...apoi privind cu teamă împrejur, a deşurubat măciulia şi a lăsat să se vadă, pe jumătate, o sabie superbă, subţire şi ascuţită.
După gestul complice a introdus lama înapoi în baston şi a continuat pe ton şoptit:
-Este o armă, domnule!
După ce a cumpărat bastonul s-a oprit la un magazin şi şi-a cumpărat o pălărie, aşa cum şi-o dorise: fetru maro închis, cu boruri scurte şi cu panglică ciocolatie.
A ajuns acasă, şi-a mângâiat câinii din curte, a intrat pe uşă şi a aşezat bastonul la locul lui.
Stamate este un tip dezordonat şi se enervează pe el când nu-şi găseşte lucrurile aşa că a început să le pună la locul lor, fără greşeală, din comoditate, nu pentru că ar fi fost vreun pedant,
O vagă durere se făcea simţită. A intrat în baie, s-a dezbrăcat şi înainte de de a-şi pune bluza de pijama, şi-a privit spatele în oglindă. Omoplaţii de veniseră mai proeminenţi.
„Aşa oase proeminente aveam numai în adolescenţă. Poate că am slăbit excesiv şi de aia mi se văd oasele.”
Şi-a pus halatul, a băut o vişinată şi s-a apucat să citească o carte despre îngeri. Mai moţăia, mai citea...a visat că-i crescuseră aripi şi când s-a trezit şi-a spus: „de-aia zicea Nichita să ne rugăm să nu ne crească aripi. Şi dacă ne-ar creşte, ce?... Am înebunit!!! Ce gânduri îmi mai trec prin cap!”
S-a dus înapoi în baie şi şi-a privit din nou, cu atenţie, omoplaţii, apoi l-a sunat pe doctorul Leaşcu, psihiatru reputat şi bun prieten.
-Salut, doctore,
-Pentru tine oricând.Facem o partidă de vânătoare?
-Nu! Am renunţat de multă vreme să iau ce nu pot da înapoi.
-Atunci?
-Vreu să mă consulţi, ai timp?
-Ce problemă ai bătrâne?
-Vrei să vorbim la telefon?!
-Nu. Vino mâine la mine, la 9 jumătate, la clinică.
Mai liniştit, bătrânul şi-a aşezat un ziar pe masă, a luat din frigider un borcan de iaurt şi a mâncat iaurt cu zahăr şi cu pâine, aşa cum făcea în copilărie, după ce-i murise mama. A aruncat ambalajul de plastic la coş, a strâns ziarul plin cu fărimituri de pâine şi zahăr, l-a mototolit şi a aruncat totul la coş. A dat drumul la televizor ştiind că aşa va dormi mai bine.. De dimineaţă s-a spălat, şi-a băut cafeaua în curte, chiar dacă era frig, ca apoi să se urce în maşină fără a-şi uita pălăria şi bastonul.
„Greu mai găseşti loc de parcare...dar eu sunt un norocos.”
O maşină parcată pe trotuarul din faţa clinicii, semnalizează intenţia de a pleca. Domnul Nelu a frânat lăsând loc de ieşire celui ce voia să plece. Din spate se auzeau claxoane nervoase. A manevrat atent şi cu răbdare şi a urcat pe trotuar eliberând banda ce se blocase. O doamnă cu un Q7 i-a strigat prin geamul deschis:
-Boşorogule, te caută moartea pe acasă şi tu umbli telelei prin oraş,dobitocule!
„Eh, tinereţe!” şi-a spus Stamate plin de îngăduinţă.
A ajuns la uşa cabinetului şi a privit cu atenţie lista cu pacienţi, afişată , şi la numărul 1 era menţionat numele lui. A ciocănit şi a aşteptat îndemnul de a intra.
-Intră!
-Salut, doctore!
-Te pup, Nelule, ia spune!
-Voi fi direct şi succint, pentrucă văd că ai o listă lungă pe uşă.
-Nu te grăbi! Ia spune, ce mai zici, ce mai faci?
-Leaşcule, am făcut fizioterapie pentru durerile de umeri dar aseară am avut senzaţia....că îmi cresc aripi.
Doctorul l-a privit surâzând şi l-a îndemnat cu blândeţe:
-Ia dezbracă-te!
Doctorul l-a privit atent, l-a palpat, i-a plimbat un deget prin faţa ochilor apropiindu-l de nas şi i-a spus să se îmbrace. Şi-a pus ochelarii pe nas şi a începu să îi scrie o reţetă, lent, ca apoi să aşeze parafa cu încetinitorul, apăsând obiectul şi i-a spus:
-Uite, Nelule, iei tratamentul ăsta începând de diseară, timp de trei zile.
-Ştii că nu iau medicamente.
-Doctorul sunt eu! Iei tratamentul numai trei zile şi dacă totuşi îţi mai cresc aripi, mă suni.
Stamate a mulţumit şi a ieşit din cabinet punându-şi pălăria pe cap.
„Ăsta mă crede nebun...Chiar oi fi nebun?”
Nelu a ajuns la maşină a coborât cu demaraj de pe trotuar dar apoi a condus atent.A ajuns la farmacie, a dat reţeta la ghişeu şi...l-a sunat pe Leaşcu.
-Doctore, am voie să mai conduc dacă iau medicamentele astea?
-Sigur, dar să nu zbori...
-Mersi.

Fata de la ghişeu i-a întins punga cu medicamente şi a încasat banii privindu-l atent, apoi i-a spus:
-Să fiţi sănătos!
-Sărutmâna!.
Ajuns acasă a parcat maşina în garaj şi a început să facă tăieri de formare la pomii din livadă.
Motanul cel bătrân a coborât, ca o umbră, dintr-un piersic abia tuns, pe umărul bătrânului şi a început să toarcă.
Stamate a hrănit câinii şi a intrat în casă să mai citească. Visul cu aripile a revenit dar acum aripile erau mai mari. A intenţionat să meargă iar la oglindă dar s-a rezumat la a-şi lua medicamentele.
După meciul de la TV, a intrat pe internet, a conversat cu prietenii apoi a închis calculatorul deschizând televizorul Când s-a trezit, dimineaţa, a închis televizorul, a luat micul dejun şi apoi medicamentele şi după ce s-a spălat a simţit din nou, sub prosop, omoplaţii umflaţi.
Avea o pereche de aripi, mici şi formate din tuleie pline de sânge, dar aripi.
„Să-l sun pe Leaşcu...dar lasă, mai iau şi azi tratamentul şi îl sun mâine.”
Nu se putea îmbrăca din cauza aripilor. A încercat să îmbrace cămaşa cu faţa la spate dar era incomod. Foarfeca l-a ajutat să taie în cămaşă loc pentru ele. Pulovărul era mai larg aşa că l-a tras pe deasupra şi apoi şi-a pus o scurtă din piele.
A plecat din nou la biserică şi s-a rugat.
Toată liniştea lumii trecea prin el. După un timp Stamate a revenit la condiţia umană şi şi-a spus:
„Cu ocazia asta voi afla şi de ce ne-a îndemnat să ne rugăm să nu ne crească aripi. Eu m-am rugat dar tot le am.”
A ieşit din biserică, a scos celularul şi l-a sunat pe Leaşcu:
-Doctore, am o problemă...
-Ştiu ce problemă ai dar las-o pe mâine. Sună-mă dimineaţă la 8 fix.
Noaptea i-a trecut cu greu. A trebuit să doarmă pe burtă şi fără bluza de pijama. Aripile lungi, până aproape de genunchi erau puternice şi fără urmă de tuleie. Stamate s-a privit în oglindă, şi-a luat medicamentele şi l-a sunat pe Leaşcu.
-Doctore, mi-au crescut....
-Taci! Pune ceva mai larg pe tine şi ne vedem la biserică.
Nelu a condus cu greutate şi cam neatent. Nu era obişnuit cu noua postură aşa că, ajuns la biserică, a uitat cheile în contact, a uitat şi bastonul şi pălăria, pe bancheta din spate.
Pe scări Leaşcu, cu o pelerină mare şi stacojie pe umeri, îl aştepta.
-Doctore, mi-au crescut aripi!
-Intră în biserică, du-te în dreapta altarului şi ai să vezi pe perete un înger pictat. Întoarce-te cu spatele la el, apropie-te de zid şi încearcă să priveşti unde priveşte îngerul.
Stamate a intrat. O bătrână neatentă i-a călcat pelerina dar „Nea Nelu” nu s-a aplecat să o ridice. A găsit pictura, s-a întors cu spatele şi s-a lipit de perete încercând să vadă ce vedea îngerul pictat. A simţit cum îl cuprinde căldura peretelui şi privirea i s-a oprit asupra îngerului de pe celălalt perete.
Leaşcu îl privea zâmbind iar lumânările din mâinile lor s-au aprins de la sine.
La picioarele lui Stamate a îngenuncheat fosta lui soţie..
-Sfinte, iartă păcatele lui Neluţu şi adu-i liniştea măcar acum în lumea celor drepţi!