Eva se clatină, cineva ar spune că dansează, își împinge spasmodic pieptul și capul în față, părul e răvășit, sub picioarele goale covorul s-a strâns. Pe masă e o cană plină ochi.
Tătăițul a ieșit de la doctor și tocmai a luat 117, stă cuminte pe scaunul rezervat bătrânilor și invalizilor, cu mâinile în poală. Intersecția e blocată, șoferii înjură sau așteaptă, pufăind, să se descongestioneze traficul, cum promite la postul de radio un domn cu epoleți.
E praf și e un șir de clădiri cenușii, mai încolo blocuri vopsite spre stradă în albastru sau roz, în spate, dacă te plimbi găsești aceeași cărămidă ce te duce cu gândul, fără să-ți stârnească papilele gustative, la carnea suculentă rânduită amețitor de sus, deasupra uruitului continuu.
Eva dansează, cana e umplută pe jumătate, o prietenă o cheamă, prin buz-uri insistente, la o conversație banală. Nu se-așeză, cade pe scaun, plimbă degetele pe tastatură, parcă ar mângâia un pian, cana se golește.
Tătăițul a coborât din 117 si se îndreaptă, vioi, spre dealul sterp numit prin cartier “parc”. Alungă un câine, urcă panta, coboară dincolo, printre mașinile parcate. Vecina Evei îl cheamă domnu’ domnu’ tre’ să-ți spun ceva.
Începe o melodie, tigaie zgâriată cu o lingură, volumul e la maxim, dacă ai sta în fața Evei și i-ai ține obrajii în palme tot nu te-ar vedea, verde spălăcit, degetele se desprind de pe clape, unul câte unul, brațul cade pe lângă trup. O bătrână de la etaj bate în țevi. Eva privește în gol, baloane transparente se înghesuie unele în altele, se sparg în colțul gurii, Eva se prăbușește de pe scaun, bufnește de podea, nu țipă, rămâne chircită, țevile zdrăngănesc mai departe, melodia se termină, urmează alta.
Tătăițul o lasă pe bătrâna cu priviri piezișe să turuie, n-o ascultă, se gândește la ale lui, se întoarce brusc, femeia rămâne pe alee cu fraza neterminată, el intră în bloc. Vecinul de vis a vis, un covrigar scandalagiu, se scarpină în fund, se înclină respectuos. Numai miere printre dinții ăia stricati!
-N-am cheie! îi explică tătăițul.
De niciunde, urmat de prima interlocutoare, administratorul se apropie și îl salută. Nu îi răspunde, îi cere o șurubelniță, dinăuntru muzica zguduie pereții de mucava.
Nu merge, ar strica ușa. Pe geam?
-Nu se poate, dom’le, are din alea.... cum naiba le zice? Da, un fel de gratii, să nu intre careva...
Tătăițului îi bubuie inima în piept. Se miră că doar el o aude. O sună pe Eva. Nimic. Telefonul țârâie de undeva dintr-o cameră.
A trecut jumătate de oră, s-a plimbat pe la geam, nu era deschis, ar fi putut să se strecoare pe sub grilaj. Alte zeci de minute, apelurile se adună pe ecranul bicolor, Eva nu răspunde.
Se lasă pe vine. I s-a făcut rău. Covrigarul pălăvrăgește. Pute a băutură ieftină.
Cineva aduce o șurubelniță. Dă-o dracului de ușă! Scotocește prin încheieturile broaștei și pătrunde. Vecinii ar vrea să-l urmeze. Scâncesc împrejur, fiecare își spune păsul, fiecare îl scrutează galeș, scuipă iubire de parcă ar scuipa semințe, asistă la scena asta ca la teatru iar el, el, tătăițul, habar n-are ce rol joacă.
Îi alungă, rămâne singur, e pândit, doi pași prin holul îngust, deschide a doua ușă, întuneric, bâjbâie după boxe, le închide, bâjbâie după Eva, o găsește pe jos, mototol de cârpe și piele. Nepoata lui doarme cu pumnii strânși, ca atunci când era o boabă de copil, când o lua lângă el și o păzea să nu se dezvelească, își apropie urechea de buzele ei, inspiră, expiră, o zgâlțâie, nimic, o pălmuiește ușor, ea se trezește.
Îl impinge moale, bolborosește nu știu ce cuvinte, se împleticește către pat, un sân dezvelit, se rostogolește în așternut și se cufundă.