e o nelinişte ascunsă-n ruină
printre plânsete zbuciumate
şi cuvinte uscate
cresc flori albe,
un om dă mâncare la un câine
cu o dragoste mută

strig şi ecouri îndepărtate repetă
dintr-o pădure
aerul e vălurit de vânt
cel mai plăcut lucru
care mă stăpâneşte

par căzut din fundalul unui tablou
din spate claxonează o maşină
întâlnesc o femeie în vârstă cu pălărie înflorată
singură, aşezată pe o bancă
cu o carte veche
iar după
banca-i liberă nu se mai aşează nimeni
nu-mi vine să cred
pe aleea clasicilor
sunt uitate atâtea dezamăgiri

cred într-un viitor altfel
ameţit de imagine
ca la o stavilă greu de trecut
sunt prins în miezul unor gânduri
o să mă agăţ de orice imbold uman
în această trecere prin necunoscut

sunt inconştientul norocos iluminat de încercare
care-şi urcă propriul munte
căutându-i vârful sub tălpile goale
când clopotele sună metalic din vale
şi nu ştiu ce prevestesc
poate mă voi rătăci într-o libertatea deplină
şi nu voi mai ieşi la liman