toată noaptea am ţinut
lumânarea aprinsă
să vezi îndepărtarea
cum umple sufletul cu plânset.

un vierme translucid, o mască ascunsă
mă alerga prin huma hârtiei,
nimic de legat, nimic de înfrânt
de parcă aş fi ajuns la capătul pustiei.

nici martori, nici îngeri,
de jurîmprejur,
fantasme bolnave izbeau cu pietroaie
în trupul meu cu gâtul aproape de şnur.

am vrut să sting lumânarea spre ziuă,
fluturele negru mi-o luase-nainte,
crezând că Lumina-i pentru el hărăzită
uşor, sub cruce o stinse.