E august, un august cu gustul pepenelui trecut.
Pe alocuri, câte o frunză îngălbenită de vreme, cochetează printre frunzele verzi de parcă ar face cu ochiul.
Iar vine iarna şi Vecinul va începe din nou mîngâierea de fiecare an a frunzelor, continuată cu mângâierea zăpezii, cu mâinile lui ca nişte târnuri fără odihnă.
Nu ştiu ce vârstă are şi nici nu bănuiesc ce vârstă ar putea avea dar îl ştiu aici şi aşa dintotdeauna: scund,uşor adus, cu părul nins, veşnic trebăluind în jurul blocului.
Azi dimineaţă parcă, mi-a zis Vecina la lift că Vecinul e bolnav.
Nu este posibil aşa ceva! Aşa cum nu are vârstă, pentru el nu poate exista boală, sau dacă e, cu siguranţâ ca e un nor trecător. Nu se poate pentru că vor începe să cadă frunzele...va veni zăpada...
Am senzaţia de frison, dublată de acea de oboseală profundă, de somnolenţă.
Deschid, cu gesturi mecanice, geanta, scot ziarul şi voi începe să citesc.
Stau în pat, literele îmi joacă pe dinaintea ochilor. Închid ochii şi încerc să-mi imaginez ce mai "complotează" opoziţia: iar referiri la colaborări,la băieţi deştepţi, suspendări, demisii...
Din paginile ziarului parcă văd frunze ridicându-se într-un imens curent turbionar şi fierbinte. Frunzele se aşează în diferite imagini reprezentând tot felul de fiinţe apocaliptice, de mult pierdute sau pe cale de apariţie.
Miroase amestecat a iasomie, a frunză arsă, a brumă...
Aştept de multă vreme trenul care nu mai vine. Oare de ce întîrzie?
Trebuie neapărat să plec! Am multă treabă acolo şi trebuie să ajung la timp. Dar unde trebuie să ajung?
Toamna asta e atât de frumoasă iar mie îmi arde de plimbare...
Mi-am uitat pardesiul şi alt tren nu mai am pînă mâine...Ei, găsesc eu ceva de îmbrăcat pe acolo...
Dar iată-l că vine...!
Mă urc cu înfrigurarea cu care alergam la întâlniri sau la spital în plină criză.
În gara mea trenul nu opreşte mereu şi oricum...
...Ca să oprească, ştiu că trebuie să fac un semn anume sau să spun ceva în gând.
Am uitat semnul!!!Dacă trec de gară nu mă mai pot întoarce...
Îmi încrucişez mijlociul peste arătător...dar nimic! Ăsta e semnul!Ştiu sigur!!!...Abia acum ştiu! Trebuie să bat în lemn!!!SEMNUL, ăsta e!
Văd cum se apropie gara mea. Creşte în fereastră inevitabil.
Bat în lemn şi totuşi nu opreşte...!Mai bat o dată, încă o dată...
Bat cu amândoi pumnii, cu disperare! Opriţi!...
Lumina îmi năvăleşte, colţuroasă, printre pleoape.
Aud o bătaie în uşă, şi încă una, şi încă una.
Deschid ochii larg şi îmi dau seama că trebuie să deschid, să dashid o uşă care mă somează.
Dar cine o fi?
Păşesc buimac şi din dreapta sufrageriei, imensa fereastră s-a căscat să-mi strige.
Mă uit în gura ferestrei şi într-o fulgerare de întuneric văd cum toate frunzele se prăbuşesc la pamânt....
ŞTIU că Vecina e la uşă.
Apoi frunzele erau nişte vrăbii fugărite de şoim...Aştept să văd şoimul...
Aud din nou bătăile în uşă.
Din senin începe să ningă peste frunzele abia ascunse.
Ninge ca o linişte fără scăpare.
Soarele străluceşte puternic.
Frunzele se topesc odată cu zăpada şi deja ştiu ce vrea să-mi şoptească Vecina.
Ştiu că de astăzi înainte voi fi un bătrân scund, uşor adus, cu părul alb, veşnic trebăluind în jurul blocului.
Aştept parcă un tren.
Simt cum pielea îmi foşneşte a frunze şi din degete au început să-mi crească târnuri mari de nuiele iar din ele îmi ninge în păr.