Pe poteci troienite cu frunze întruna
mă urmăresc umbrele prin care ai trecut,
noaptea albă, te caut în braţe cu luna
pe un ţărm neumblat, depărtat şi plăcut.

Cu dragoste prin gânduri sărace îmi treci
cu surâsul apatic, părul galben şi lung,
prin vise trec clipele grăbite şi reci
chem ceasul răpit de blestem şi-l alung.

Şi vântul înteţit în poeme îl aud
când ochii tăi de patimi se întristează,
păsările stoluri trec prin mine spre sud
cobor să-ţi sărut glezna cu o rază.

Alerg tot mai mult şi nimic nu se vede;
bat clopotele serii cu dangăt din nord.
M-apasă tristeţea. Dar cine ar crede
că eu şi inima mea, nu suntem de-acord?