Se uita în oglindă de foarte aproape şi plângea. Lacrimile se scurgeau peste porii ce ochiului extrem de critic îi păreau cratere. Nasul îi era lucios şi plin de puncte negre. Se apucă să le stoarcă cu furie, până începu să-i pulseze. În ce hal am ajuns! Cât de neglijentă sunt! Ce privire severă am! Tinereţea sa îşi pierduse stelele, vitalitatea sănătoasă,plusul- aripile de care ai nevoie să te ridici deasupra lucrurilor ca să le vezi mai bine, din unghiul vulturului. Acum mai vedea doar din unghiul furnicii. Cuibărită în terminaţiile nervoase, deprimarea, produs al răutăţii lumii în care trăia, încerca să închidă obloanele cu forţa, dar nu reuşea, din contră pupilele mai rău se măreau absorbind mai multă lumină. Vă urăsc pe toate! Muriţi mă, muriţi! Striga ca o apucată, dar nu cu ură ci cu disperare. Cu cine vorbea? Cu nimeni, doar cu sentimentele acelea sadice, nemernice, oribile, care îi manipulau pe oameni trăgându-i de fire invizibile, determinându-i să le manifeste prin voinţa lor în existenţa ce nu mai era pe gustul său, nici sub puterea sa. Sufletul prea sensibil, îngreunat teribil, lovit cu energii negative până la a fi adus în stare de comă emoţională, mai reuşea să se mişte printre spaimele privind viitorul, printre întrebările fără răspunsuri, doar prin aceste furii, revolte, care îl ridicau, îl mutau dintr-un loc în altul în lumea ideilor. Ce o însemna că am visat aseară război, sânge, copii sfârtecaţi, oameni jubilând că au descoperit icoane în cartofi? De-aş avea o putere să le dau cadou coşmarurile mele celor care mi-le alimentează permanent...! E greu să suporţi o intuiţie prea puternică, of cum îţi dezvăluie pericolul ce se găseşte sub aparenţe. Nenorociţilor, cu prostia şi slăbiciunile voastre, duceţi totul de râpă! Eu ce vină am? Nu vă permit să îmi faceţi mie destinul cum vreţi voi, să vă băgaţi nasul în alegerile mele, nu suntem la comun! Nu vă permit! Se certa cu televizorul. Muta de pe un canal pe altul şi unde vedea un prim plan începea să-i reproşeze tot ceea ce îi inspira. Tu eşti un mare nemernic, ai atâta viclenie şi răutate în tine, dar mori de prost. Uite ce spui! Pe cine crezi mă că păcăleşti? Pe mine nu mă păcăleşti! Furia creştea în ea, asemenea unui uragan ce aduna, aduna, tot mai multă apă, energie solară, urmând să ajungă la ţărm, chiar de nu putea să îndure pământul ca ofrandă toată încărcătura. Trupul absorbind până la urmă furia o dezintegră şi ea se calmă la fel de brusc cum începuse criza pe azi. Greşeala era. Se gândea prea mult la diferenţa dintre lumea cu mecanisme perfecte, exista la un anumit nivel mental precreator şi lumea dură din teritoriul slăbiciunilor. Ar fi trebuit să rămână cu intenţia în modul personal de a vedea lucrurile, să nu mai cerceteze alte universuri interioare, pentru că îi absorbeau toată vlaga. Omul nu vrea să se schimbe până nu dă cu capul de pragul de sus şi ea nu reuşea să înţeleagă, să accepte, să se elibereze de povara unei năzuinţe de a repara ceva, total imposibilă. Ştia că nu o să ţină mult perioada de acalmie, însă încercă să se bucure de ea. Puse mâna pe telefonul mobil şi dădu un s.m.s. *Sunt în ape liniştite după furtună. Curcubeul a apărut, hai şi tu sub el.* Avea un prieten special, probabil cea mai înţelegătoare, cea mai inteligentă făptură din univers. Şi mai era şi frumos, de întorceau capul după el toate femeile indiferent de vârstă. Mai ales cele gravide se rugau să le semene copiii cu el (parcă se putea?!). Îşi aduse aminte de înfăţişarea jalnică. Puse repede o oală cu apă pe foc, aruncă muşeţel proaspăt cules din spatele casei, un prosop pe cap,faţa aproape de aburi la limita suportabilului. De prima oară când se cunoscuseră la un picnic unde fuseseră invitaţi de prietenii comuni avertizase: -Sunt nebună! -Şi ce dacă! -Vorbesc cu televizorul! -Păi şi eu vorbeam cândva, dar mi-am făcut un bine şi i-am tăiat ştecherul, să nu mă mai tenteze. -Nu îmi plac oamenii, în general. Îi evit cu excepţia câtorva sau a obligaţiilor sociale. -Şi eu la fel. -Eşti papagal? -Nu. Tu? El vedea în ea adânc, sub toate straturile, sub toate reacţiile la mediu, sub forma de boală platoşă. Vedea ochiul interior plin, clar, îi demonstrase de atâtea ori spunându-i lucruri adevărate numai de ea ştiute. Dădea mereu variante, îi amintea deseori că poate să aleagă. -Te laşi distrusă doar dacă vrei! Dacă s-ar muta cu mine, sigur mi-aş repara defectele psihice, de dragul lui. Iubirea poate face minuni. Îi era ruşine să-i propună, să nu îl determine să o ocolească apoi, cum fac toţi bărbaţii care se tem să împartă prea multe cu o singură femeie. Îi părea rău: mai demult vorbise despre ea ca despre o dificilă. Atunci nu putea sta zi de zi cu cineva. Acum nu mai avea nevoie de singurătate, descoperise plăcerea: sufletul şi spiritul masculin. Din contră o detesta, o asemăna cu moartea, adică cu o mişcare în gol, fără direcţie, fără control, fără conţinut. Îmi doresc să fiu iar ca înainte de a mă maturiza, toată numai un zîmbet, trăind fiecare clipă la maxim fără prudenţe exagerate, fără calcul de paşi, să fiu iar încrezătoare în forţele proprii, să mă văd ca un individ de sine stătător, nu ca o infimă parte din specia asta stupidă, monstruoasă, care merge periodic în ce prăpastie vrea ea. Telefonul o avertiză că primise un mesaj: *Peste o oră te aştept la strada mare. Vin cu un prieten, cu maşina lui, mergem la mare.* Îi dădu şi ea un mesaj: *Nu merg, nu am chef de prietenii tăi, de discuţii, bancuri şi teste de cultură generală.* Stătu cu telefonul în mână ştiind că o să primească răspuns. *Atunci vin la tine într-o oră.* *Nu te aştept. Nu vreau. Curcubeul a dispărut, voi face iar o criză de nervi.* *Ştiu eu ce ai nevoie, îţi aduc ceva.* *Dacă ai curaj o faci, dar pe responsabilitatea ta. Cred că o să încep să fac urât.* După ce scrise mesajul aruncă cu telefonul de pământ. Apoi aruncă cu farfuriile din dulap, apoi scoase toate rufele din şifonier şi le aruncă pe geam, apoi aruncă şi televizorul. Se lăsă pe podea cu faţa în jos. Cum e posibil să am asemenea crize? Cum? De unde vin, cu ce am greşit? Se întâmplă oare doar pentru că macin gânduri de nemulţumire pentru lipsa de libertate din mijlocul oamenilor, pentru că mi-se pare că trebuie să suport şi alegerile lor? Îmi e rău. Luă un somnifer şi se culcă în şifonier. În faţa sa se deschidea o uşă, dincolo de uşă un câmp plin cu albine agresive. Se întinse între flori, cu faţa la cer. Se simţea conştientă de vis, în propiul vis. Din cer se cobora un sentiment ce semăna cu un cântec de leagăn fără cuvinte. O adormea, capul i-se făcu tot mai greu, trupul i-se lichefie, pământul sugând-o cu poftă. Rămase din ea doar privirea, o senzaţie de a vedea. Cerul se transformă într-un bebeluş dolofan, cu pielea albastră şi păr auriu, creţ. O striga pe ea: mamă, mamă! Un izvor susura din pământ, privirea ei se alătură cursului său şi se transformară împreună în trup. Avea sânii mari, dureroşi, ţâşnind din ei lapte cu străluciri de stele aurii. Întinse braţele care se tot lungeau, luă copilul şi îl puse la piep, iar el supse cu poftă. Era întuneric. Se trezea cu regrete dintr-o avalanşă de senzaţii extraordinare, descoperind apoi că cineva o pusese în pat, o dezbrăcase. Recăpătându-şi luciditatea îşi dădu seama că doar el avea cheile, deci fusese aici. Se întinse lascivă şi mâna percepu un trup lângă. Îl luă în braţe, sărută (mirosea a busuioc). Era greu sub mângâieri. Picurau şoapte fierbinţi: -Vreau să-mi faci un copil acum! Acum, iubitule! Acum! Se frământară trupurile, sufletele. -Mai vreau un copil, încă unul, ba nu, doi, trei, vreau toţi copiii tăi să fie ai mei. Munciră la copii toată noaptea. Zorii apărură în privirea bebeluşului albastru luminându-l din interior. Gângurea fericit, transformându-se încet, încet, în cer. Ea încă nu conştientiza, dar ceva se schimbase în psihic, în adânc apăruse iar forţa vulturului. Vroia, nu dorea. Povestitorul obosise cu firul de aur poate nu degeaba, spera continuu. Povestitorul era el. Oare cum podul dintre energii poate fi dus pe verticala?