mie nu-mi pasă că nu pot iubi viaţa
ca pe o femeie
dar ştiu frumuseţea nu are buze
nu are culoare albastră
nu m-aş putea dărui nimănui
cum se deschide un bărbat
luminat de surâsul femeii
nu m-aş putea ierta niciodată

aseară au trecut prin mine cu un mort
l-au dus la groapă şi l-au uitat
priveam în el prin cavoul de sticlă
care este numele tău l-am întrebat
dar tăcerea lui se făcuse
mai cenuşie decât piatra

mie nu-mi pasă că nu mă consideră
lumea destul de bărbat
îndoiala este certificatul meu de naştere
libertatea deplină creşte ca un copil răzvrătit
se face mai puternic decât moartea

îmi dă târcoale ca un uliu
ce dă ocol porumbelului rătăcit de stol
îl ţinteşte cu precizia lunetei
apoi ghearele morţii îl străbat
mai repede decât o săgeată
eliberându-l din spaimă
desfăcându-l din zbor
sângele fierbinte cade prin aer
şi nu cunoaşte durerea

moartea este o intrare triumfală
pe o poartă îmi desface lanţurile
mă ascunde de Dumnezeu
dar nu-mi vorbiţi acum de dumnezeire
El este doar tăcerea mea uitarea mea
care n-a deschis niciodată
ochii să mă privească

mă străbat paşi repezi ca pe un labirint
cameră după cameră

o lumânare încă mai scrie cu degetul
pe buzele mele

dar este deja târziu să mă întorc
libertatea se limpezeşte
ca ziua eliberată de întuneric