Deşi nu o cunosc pe doamna Speranţa Miron de multă vreme, m-am declarat din prima clipă un admirator înflăcărat al domniei sale. M-au “izbit” în ureche (pentru că am vorbit mai întâi la telefon) o muzică sfioasă, dar plină de putere, vibraţiile persane ale unui suflet, care zâmbeşte chiar şi atunci când timpul picură sare peste rănile deschise, chiar şi atunci când un ochi plânge şi unul râde. Iremediabil cucerit de tonalitatea unei astfel de voci, am purces în vasta bibliotecă a prietenului meu - poetul Ionel Marin şi am primit o carte de-a Speranţei. Este o carte al cărei titlu m-a surprins plăcut, intitulată simbolic: “Unicul sens”. O carte de poezie, publicată la editura Pax Aura Mundi din Galati. Am simţit încă din prima clipă dorinţa intensă de a o lectura, de a descoperi tainele pe care le poate dezvălui Speranţa într-o astfel de carte. Titlul cărţii are o simbolistică aparte, ca de altfel toate cărţile domniei sale. Fiecare titlu este metamorfoza unui suflet, reprezintă stările metaforice prin care transcede poeta, esenţele - în stare pură - ale unui suflet de o nobleţe aparte. Ce-ţi pot sugera astfel de titluri: ”Ca petalele de crin”-1998, “Le silence des cendres”-1999 (traducere în lb. franceză de Constantin Frosin), “Lacrima lutului”-2000, transformată în “La larme de l’argile”- 2000 (traducere în lb. franceză de Constantin Frosin), “Mai vreau”-2008, “Şoaptele luminii”-2003, “Tandreţea tăcerii”-2007? Ce altceva, decât lumina pe care nu o caută, ci pe care cu siguranţă…a găsit-o? Ce altceva decât o pace interioară, o regăsire a creaţiei divine în fiecare lucru mărunt, în fiecare petală de floare?
Lecturând cuvintele poemelor, strânse ca preţioasele boabe de rouă ale unei munci bine făcute, am încercat senzaţii şi sentimente noi, uneori extatice, alteori de reflecţie sau autocunoaştere. Deşi este o carte memorial, dedicată unei persoane dragi, cu multă încredere în dreptatea divină, Speranţa Miron reconstituie o stare de resemnare, de înţelegere a sensurilor şi finalităţii vieţii, de acceptare a sfârşitului, care poate constitui un nou început. Scrisul este - pentru dânsa - o împletire a unor sentimente pure şi inălţătoare, cu vibraţiile onirice, transpunerea faptică a unor sentimente definitorii umane. Cartea îşi dovedeşte încă de la început universalitatea, prin postarea unui motto charismatic: “Ochiul meu e un cort/Pentru lumina ce-o port,/Iar lacrima mea dulce/Veacuri sărate pe cruce”. Foarte expresiv si simplu spus, acest motto îţi aduce aminte de “Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus” – anticul dicton, în care Speranţa Miron se regăseşte. Ce să mai spui de pledoaria pentru cuvânt, făcută de autoare în deschiderea cărţii sale, când se încearcă nu neapărat o justificare a însemnătăţii cuvântului, ci o justificare a sensurilor lui ? Justificare în care se încadreaza istoria lumii de la începuturile, până la sfârşiturile ei : “Cuvântul este ALFA, Cuvântul este OMEGA. Şi intre cele două se gaseşte tăcerea”. Între cele două se găseşte tăcerea creatoare a poetei, a sufletului său incarcat de nobleţe, care pune cuvântul în slujba schimbării din temelii a lumii. În cartea Speranţei Miron, tăcerea este omniprezentă. De fapt este o semităcere, prin care poeta şopteşte in urechea cititorului, îşi cantă dorurile, îşi ascunde suferinţa pierderii unui suflet drag.
Fiecare poezie a sa este de fapt un strigăt – un strigăt al redevenirii, un strigăt al speranţei către o reînviere. E strigătul “celui mai înalt om de pe pământ – al omului care se roagă – pentru că ţine de mâini porţile cerului” – dacă ar fi să cităm una dintre scrierile patristice. Fiecare poezie este o rugăciune, rostită prin armoniile unui suflet duios. Fiecare poezie împleteşte rafinatele trăiri intense, celeste, cu cele ale firii telurice, precum: “pasare rara”, “cer si pamant”, “armura de stea”. Se regăsesc în poezii strigătele sacre ale clopotului unei sfânt locaş, asemenea unui bocet imemorial, care însoţeşte omul de la naştere şi până la moartea sa. Poeta percepe plecarea “Spre Necreat”, ca o căutare, ca o purcedere spre “Acolo”…unde “nimic nu mai doare”. Regăsim de multe ori în scrierile doamnei Speranţa Miron copacul, sub diferite forme, ca un laitmotiv, ca o permenţă, ca o statornicie. Este acelaşi copac ce însoţeste omul pe tot parcursul vieţii sale, omniprezentul copac, din care viaţa face atât “leagănul nou-născutului”, cât şi “sicriul celui plecat”. Este acelaşi copac, care-şi împrumută sensurile de la verdele frunzei – însemnând viaţă şi renaştere, la arămiul alaiului căzut – simbolizând moartea, dar şi speranţa reînvierii: ”O, tu nu ştii că orice-ai face/Tu în Lumina vei pieri/Şi ”ramurile” tale toate/În stele din nou vor înflori”, aşa cum poeta scrie în poemele: “Ai să-nţelegi” şi “Unicul sens”. Poezia Speranţei Miron este o poezie înălţătoare, a verticalităţii, a omului pentru care statornicia scrisului si persistenţa frumuseţii interioare este un demers cru cial, care denotă calitatea excesiv umană, netulburată de “adierile de vânt” sau de “apele mărunte”. Poeta este pe deplin conştientă că omul este “Punctul lui Dumnezeu”, o “nevoie” divină, pentru ca Domnul să devină - El Însuşi - nevoia acelui punct infim. Dânsa percepe omul, ca pe un punct de sprijin, în care se adună şi din care pot erupe energiile sale, ca parte a energiilor cosmice creatoare. O regândire a dictonului arhimedic: “Daţi-mi un punct de sprijin şi voi rasturna Pământul”.
“Unicul sens ” este o inefabilă călătorie, începută dar neterminată, spre o destinaţie, spre un liman, spre o pajişte pe care sufletul să îşi afle odihna. Poeta defineşte viaţa, nu ca pe o destinaţie, ci ca pe insăşi călătoria: “Fără tine”, “Navigând”, “Speranţă rănită”, “Deţinut”. Ca o veritabilă simfonie a vieţii, o pledoarie a depăşirii propriilor limite, poeta sintetizează până la esenţe, renaşterea omului, renaşterea sa ca o adevarată pasăre Phoenix, din propria cenuşă: “Ce-ascunde cenuşa?!”. În această cenuşă a renaşterii poeta descoperă: “Jar, scânteie, foc?/Strigătul vieţii,/Sau toate la un loc?”, “Cerul “nopţii” greu?/Sau scânteie albă/De la Dumnezeu?”. Continuând destinul poetului adevărat - care conştientizează puterea sa, pe deplin creatoare - autoarea îşi scrie propriul “Testament”. Este o pledoarie sensibilă, nu atât a unei moşteniri pe care doreşte s-o lase, ci mai ales a “neîmplinirilor” cărora poeta le încearcă regretul: “Acum doar clipele contează,/Acele clipe-n care eu/Păşesc din vis, spre lume, trează.” Printr-un act sublim al creaţiei, sufletul este atins de mâna divină, de suflul primordial şi înţelegerea acestui fapt o determină pe poetă să conştientizeze efemeritatea propriei sale existenţe, a propriei sale trăiri, dar şi speranta dobândirii veşniciei: “ “Niciodată nu-i târziu”, aşa se spune/Şi credeţi-mă, e adevarat, /Pentru că doar atunci/Când m-a strigat pe nume,/Abia atunci, am înviat.”
Scrierile doamnei Speranţa Miron incită cititorul să-şi regăsească liniştea, să înţeleagă adevaratele sensuri al vieţii, adevaratele rosturi, care ne diferenţiază de celelalte acte ale creaţiei divine: “sufletul”, “simţirea”, “trăirea”. Poeta ne indeamna să facem, din fiecare zi a existenţei noastre, o luptă cu propriile limite, cu propriile noastre temeri sau frici, ştiind că doar astfel, vom putea atinge veşnicia: “Fiindcă nici chibzuinta şi nici graba/Nu ne conduce-n veşnicie./Doar sufletul, fărmat, rănit,/Doar el rămâne după “asfinţit”/Şi urc-Acolo de unde a venit. /Ne nemureşte, doar e-nveşnicit”. Am avut sentimentul că văd lumea prin ochii unui copil, am avut senzaţia că pot vedea şi redescoperi lumea prin ochii aceia plini de lumină şi inocenţă, urcând pas cu pas treptele unei trăiri profunde, ce m-ar salva de Iad si m-ar trimite către Rai. Un Rai al cuvintelor unde fiecare cuvânt este un fulg, din aripile unui sacru serafim, unde fiecare rostire este un ecou al magiei şi secretelor Cărţii Vieţii. Acolo unde Speranţa este întreagă, nestrivită de răutatea şi meschinăriile sufletelor mărunte, care nu resimt prin toţi porii - suflarea Divinului, a Eternităţii.
Cartea se încheie cu o postfaţă, prin care autoarea încearca să răspundă la întrebarea fatidică: “Ce este poezia?”. Minunată sintetizare a câtorva elemente esenţiale ale poeziei. Îndrăznesc - şi nu greşesc cu nimic – să spun că: însăşi Speranţa Miron este poezia. Daca nu un întreg al ei, măcar o parte din frumuseţea aceea austeră a sufletului uman care înnobilează poezia, îi dă alte sensuri, o încarcă de conotaţii idilice. Eu, unul, mă mândresc cu faptul că am privilegiul de a fi cunoscut-o şi de a fi contemporan cu dânsa. Ce poate fi mai drag, mai la îndemană şi mai aproape de sufletul omului, decât cea care nu ne-a abandonat, nici măcar o clipă şi anume: SPERANŢA?

Gheorghe A. Stroia
Septembrie, 2010