Fâlfâilă este un pretext.
Fâlfâilă este un iepure gras şi roz.
Când îşi fâlfâie urechile,
undeva în lume se produce un transplant de inimă.
Cauzalitatea asta meschină are şase feţe şi două direcţii,
ca două zaruri căzute-n doi-doi, pe tabla lui octombrie.
Fâlfâilă nu-i din pluş, o nu!
Fâlfâilă e din fapte şi mofturi,
e din emoţii şi cuvinte Fâlfâilă;
ochii şi fruntea şi coastele şi palmele din pluş
au rămas în mine.

Pe vremea aia,
frunzele jucau alba-neagra între pulpele toamnei,
arborii îşi apretau cămăşile vişinii,
aerul mirosea a cearşafuri pătate cu vin.
Geaca de blugi decupată dintr-un peron gripat,
în mânecă, trandafirul clişeic,
pitonii de oţel in privire,
ţigara între suflet şi tâmple,
şi eram gata
de luptă.
Fâlfâilă nu era pe-atunci, dar asta n-are a face.

Duminica asta-i ca o babă cu icter,
traversând un cimitir,
cu sicriul în spinare.
Curge galben, curge economic.
Ochii mei o urmăresc printr-o baltă cântând la vioară.
Balta aia va ajunge undeva,
undevaul va ajunge-n Dunăre,
şi cine ştie cine mă va privi fix în ochi.

Fâlfâilă se dă huţa în braţe căptuşite cu albastru,
sărută ochi ca două ceruri fulgerate,
şi cere bot.
Mângâiat de stâpân,
Fâlfâilă îşi fâlfâie urechile.
Îmi deschei pieptul c-o nemişcare largă,
şi aştept.

Duminica asta-i numai bună
de întors la murit.