Vara indiană îmi înseamnă fruntea cu mirul
După-amiezii. O nouă credinţă îmi izvorăşte
Din piept. Te Deum. Un vis ciclic, neîntrerupt
De nicio dimineaţă. Contururile lucrurilor
Se topesc devenind aure. Oamenii sunt mai neclari
Decât îngerii coborâţi din lumină. Copacii
Se scutură de aripi. De poame. Şi de păcate.
Trăiesc nostalgia unor iubiri şi a unor anotimpuri
Ce se întâmplă în timp ce n-ar trebui
Să se întâmple. Ar trebui să-mi fie frig
Pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi totuşi iată:
Hazardul dispare şi totul începe să aibă un sens.
Drumurile se îndreaptă şi se termină cu parcuri.
Blocurile devin steiuri. Metalele devin aur
Iar carnea – duh prin sublimare… Sunt Faust.
Înţelepciunea bătrâneţii în trupuri tinere. Sunt Faust
– Beat de presimţirea iubirii şi de iminenţa
Morţii într-o competiţie strânsă… Aerul îngheaţă
Uneori în plămâni ca o ameninţare. Şi atunci
Îmi întind şi mai mult fruntea şi îmi opresc
Inima pentru a prinde clipa. Vara indiană.
Iubirea verticală. Şi pe Ea. Ea – regăsita.