în vremea aceea nu puteam să vorbesc
nu puteam să clipesc
vrăjile pe care le făcuseră ursitoarele
se împlineau și veneau dimineți senine

e o poveste cu o fată din Balcani
care stă la marginea mării
și are două cozi groase
împletite
aruncate pe spate
până aproape
de pământ

la capătul nisipului
nările mele se îmbătau
cu mirosul de cartofi prăjiți de la chioșcurile de tablă
vopsite cu pensule vechi

era și bătrânul care ducea
marea în spate
îî vorbeam în fiecare zi despre mine
în zgomotul pietricelelor
ce se retrăgeau
în apa neobosită pe când

tu îmi cuprindeai genunchii
și tăceai cerul era o parapantă uriașă
cerul tremura într-un fel

numai fata cu zâmbetul ei, cu pielea ca o
ciocolată amăruie scotea din când în când câte un țipăt ascuțit
care se aude și astăzi până
departe