esentiala mi se pare aici raportarea la femeia care solicita o implicare definitiva, o trecere de la atingerea buzelor, prin sarutul de "recunoastere", pana la asternerea de cealalta parte a textului prin care, trecand, ne-am modificat forma, revenind sau recunoscand ceea ce suntem: iubitori. e aici o tehnica a iubirii, o inghitire succesiva a femeii in sine (v. verbele la impersonal) pana la un pretext absolut necesar de "verificare" a realitatii. visul si transformarea mainilor in semne de punctuatie precizeaza rolul trupului in aceasta economie a caii catre sens. de la iubirea angelic-demonica, trecand prin iubirea creatiei prin scris si pana la zicerea catre Acelasi ca este dumnezeul cuvintelor se cartografiaza un spatiu -straniu- al libertatii de a spune si a face ca si cum scenariul desfasurat nu exista. pana la urma, textul este femeia de-a pururea logodnica, sotie niciodata. si invers. de remarcat de asemnea si echilibrul ideologic, nedorinta de a idealiza excesiv starea divina de creatie. sper sa nu fi divagat prea mult. felicitari ptr. poem.