E atât de cald! Aerul dansează în cercuri de pâclă şi eu îmi fac drumul zilnic, pe jos, de la serviciu spre acasă. La colţ, voi întâlni cei doi bătrâni, venind de la cimitir, apoi fetiţa cu căruciorul, ofiţerul citind ziarul, cu teckelul sub bancă, vânzatorul de ziare, motociclistul care descalecă la intrarea în bloc.
Ce linişte e în oraşul nostru azi, atât de frământat în ultima vreme de proteste, manifestaţii pro şi contra, presa mai mult sau mai puţin matură.
Toate cele se-ntretaie, se repetă, se suprapun, de parcă s-ar scurge torenţial, pe şanţul unui disc fără sfârşit. Am ajuns la ofiţerul cu câinele. E mai vârstnic decât mine şi cu grad mai mic. Drumurile noastre s-au întrepătruns de nenumărate ori pe parcursul ultimilor cincisprezece ani: în poligoane, la inundaţii, în aplicaţii, la Casa Republicii, chiar şi la cutremurul din '77, la Revoluţie.
Pentru "perioada minieră" ar fi trebuit să-i mulţumesc.
Acest om, pe care l-am văzut veşnic în mişcare, în fugă, în agitaţie, de la un timp stă. L-am văzut în trenuri, în camioane, autospeciale, TAB-uri, pe munte, pe şosele, pe câmpii, vara şi iarna, veşnic alergând, în fugă, în agitaţie. Acum stă!
Spuneam că trebuie să-i mulţumesc. Ei da şi încă mult.
Cine nu a fost în Valea Jiului, supranumită "Jalea Viului", nu va putea înţelege foarte bine.
Lupeniul este un mare cămin muncitoresc, cu mii de apartamente devastate de locuitorii temporari, cu blocuri în care lifturile preiau prin casa liftului fumul de la sobele improvizate. Magazinele goale şi cârciumile pline, ploile intermitente şi hoardele de femei uşoare. Toate acestea sunt peisajul dintre două "şuturi", adesea marcate, la intrare sau la ieşire, de acordurile marşurilor funebre, executate de fanfara care duce, după un larg tonou prin oraş, ultimul miner mort, spre ultima lui "coborâre".
Şi toate acestea sub o perdea invizibilă de praf de cărbune. Eram atât de deprimat, obosit, scârbit, încât dacă nu l-aş fi cunoscut pe el, m-aş fi "pierdut", ca mulţi alţii, în meandrele beţiei şi uitării, departe de casă, departe de familie. El era şi mamă şi tată, cu o fetiţă de opt-nouă ani de mână, peren între cazarmă, şcoală, cantină şi intrarea în subteran. Cu mâinile umlate şi roase de detergenţi proşti, cu hainele pătate de uleiul de gătit, cu mustaţa îngălbenită de tutun. Aşa mi-a fost sprijin mut, existâd numai. El era o replică vie, o piedică împotriva a tot ce ne ducea pe noi, toţi ceilalţi, pe drumul degradăii umane. Şiu că scria şi versuri dar nu le-am citit niciodată. M-am aşzat acum lângă el pe bancă. I-aş mulţumi măcar acum, după atâţia ani, dar cum? Îl privesc atent: e albit la tâmple, cu faţa numai colţuri şi riduri. Prin căldura stătută se aude o sonerie: ies copiii de la şcoală. Îl văd tresărind. Mi-ar face bine să-i revăd fiica. Intuiesc, după trăsături, în tânăra domnişoară, cea mai iubită fetiţă din lume, sora mai mică a trei mii de soldaţi şi fiică a câtorva sute de cadre militare. Îl revăd pe el, aranjându-i fundiţele şi călcându-i şorţuleţul de şcoală la birou...
Omul se ridică pe jumătate şi din buzunar îi cade o citaţie de tribunal şi un petic de hârtie cu câteva versuri. Fetiţa trece prelins, de parcă EL, tatăl, nu ar mai fi. Amiaza aceasta dogoritoare, cu liniştea ei, îi aduce un vâjâit în urechi. El strânge ziarul, neglijent şi pleacă, cu ochii în jos, cu umerii aduşi.
Câinele îl urmează cu coada pleoştită. Dau să-l strig, dar aveam un nod în gât. Am rămas cu citaţia şi cu versurile în mână, el intrând în blocul din preajmă.
Deschid citaţia şi citesc pe sărite:
"subsemnata.....solicit reâncredinţarea minorei...tatăl...pârâtul...din păcate fiica nu a avut parte de condiţii optime de educare şi existenţă, a fost lipsită de afecţiune....,neglijată...minora nu mai doreşte să locuiască cu pârâtul".
În faţa ochilor mi-a reapărut imaginea "pârâtului" aranjând fundiţele şi şorţul "minorei". Din scară reapare ofiţerul cu câinele, sprijinul meu din Valea Jiului şi din Casa Republicii. I-aş mulţumi, măcar acum...Îi intind citaţia şi hârtia cu versurile, îmi mulţumeşte şi abia apuc să şoptesc: "şi eu îţi mulţumesc". Liftul l-a înghiţit, în mirosul de mâncare prăjită, aşa cum ne înghiţea colivia în subteran, în mirosul umed. Becul roşu, becul verde, becul roşu, două semnale scurte şi unul lung, îngrozitor de lung apoi linişte.
Toate luminile s-au stins.