Clasa e goală,
miros de fier ruginit,
bănci plângând pe verbe,
muzică pierândă
în căderi substantivale.
Pe sub piele mi se strecoară
viermi, mancandu-mi carnea,
dar cerul e prea aproape,
prea aproape.

In gard mi se înfige sufletul,
plâng cu sânge
în ochii palmelor.
Negrul verbului divin
mă mănâncă,
dar cerul e prea aproape,
prea aproape.

Membrele şi carnea
mi se metamorfozează
în cifre şi litere,
din izvorul nesecat al piciorului
mi se scurge ceară,
pică pe mine
şi mă înveleşte,
facandu-mă o figură de ceară nemişcată,
dar cerul e prea aproape,
prea aproape...