atâta ger adunat în călcâie
atâta viscol în oasele mele
în iarna asta nu-i loc pentru lacrimi
înzăpezită lumina
stă cu tristețea în mâini
mușc din ea ca dintr-un măr copt în vatra bunicii
mestec încet să nu-mi rămână în gât
niciun vierme uitat în memoria seminței
prin suflet trece un drum bătătorit
înghit ca și cum aș înghiți prima împărtășanie
„ce bine e acasă” îmi spun și aprind
steaua de Crăciun