Astăzi am auzit ceva despre moarte. Ideea era că nu se plictisește cu noi. (Deși cine nu s-ar plictisi..!) Nici nu s-a simțit ofensată pentru felul în care am tratat-o în ultima vreme. (Adică faptul că era practic ignorată de cei mai mulți). Va continua să locuiască cu noi. Pentru nu știu cîtă vreme. Nu este clar încă. „Pentru o perioadă nedeterminată”... parcă așa suna hîrtia. Deci, toate sînt bune. Nimic nu s-a schimbat. Va locui în aceeași cameră ca și pînă acum. Și nu, nu m-am întîlnit cu ea, încă. Doar am auzit ce se vorbește în general. De la alții. Știi cum sînt oamenii pe la noi. Se află totul foarte repede. Să fiu sincer nu sînt foarte surprins. La urma urmei a dus-o bine la noi. Unde ar mai găsi ea atmosfera de aici.., anturajul... Serile nesfîrșite cînd jucam poker împreună pe bețe de chibrituri. Și whist. Și concertele de muzică de cameră cînd veneau voluntar toți suplinitorii de la conservator. Și doamna Clara cu vocea ei inconfundabilă. Am auzit că a paralizat. A paralizat cu gura deschisă. Au fost nevoiți să îi facă un fel de operație. O întîmplare foarte ciudată, cu siguranță. Uneori o văd trecînd pe stradă. Îmi zîmbește aproape tandru. Aș zice chiar provocator cîteodată. Dar nu poate vorbi. Ne așezăm pe o bancă și continuă să mă privească. Oftează și parcă ar vrea să îmi spună o mie de lucruri. Dar e mai bine așa. Am auzit că rușii au o vorbă: „Unele cuvinte sînt ca și faptele.” Și adevărul e că îți dai seama de asta abia după ce le-ai spus. Iar doamna Clara cu siguranță ar spune multe lucruri pe care ar fi mult prea greu să le găsim o soluție ulterior. Așa că, fără să fiu insensibil, cred că paralizia asta ne-a scăpat de multe neplăceri. Deși, cu siguranță, cînta foarte frumos. Cred că moartea chiar a vrut să o întîlnească după un concert. Dar incidentul cu paralizia a schimbat cursul evenimentelor. S-au schimbat multe alte lucruri. De exemplu, în ultima vreme, moartea privește mult la televizor. Cred că se simte mai bine așa. O relaxează ceea ce vede. Este clar acest lucru. Ea a fost întotdeauna un personaj care își face greu prieteni. De fapt nici nu știu dacă mai e prietenă cu cineva. Cei cu care se întîlnea nu mai sînt. Ciudată coincidență. Uneori mi-e milă de ea. Tot așa singură. Îmi amintește de doamna Clara. Cel puțin însă ea nu mă urmărește cu privirea și nu pare să vrea să îmi spună nimic. Dar o văd. În fiecare zi. Coboară și urcă împreună cu noi. Servește micul dejun, prînzul la fel ca toți ceilalți. Seara coboară mai rar. Probabil e la dietă, deși nu pare. Cel mai straniu este că nu am reușit să îi fac niciodată o fotografie. Am cu fiecare cel puțin una. Dar nu cu ea. Cînd mă trezesc că vreau să o fotografiez, fie descopăr că mi-am uitat aparatul, fie lumina nu este bună. Fie dispare pînă vin eu cu trepiedul și restul. Așa că în albumul de anul acesta am pentru ea doar un loc gol. Am scris doar atît: „memento mori”.