„Dacă un orb și unul care poate vedea sunt amândoi în beznă, între ei nu există nici o deosebire. Când va sosi lumina, cel care vede o va zări, iar cel orb va rămâne în întuneric” - Evanghelia după Filip

1. Întoarcerea acasă

Șuierul hipnotic al apei pulverizate.
Eliberată dintre stânci, o pulbere fină, rețeaua de vapori, unește marginile abisului, aidoma unei pânze de păianjen. Este locul unde se întâlnesc cele trei izvoare, spre a forma albia unui afluent mai mare.
Dintr-un sâmbure, încolțește și crește, răzbate urzeala, structura, culoarea, cel ce pare menit să continue misterul călătoriei. Apa coboară, formând vortexuri în spirală, în rotire continuă. Permanent, spre a-și reface structura, reflectă memoria mişcării, prin proporţii de forţă, secvenţe, tipare. Pietre sacre preiau mesajele şi înţelepciunea de la forțele elementare ale pământului. Esența sfântă a apei vindecătoare, această mare întoarcere la sursă, de eliberare prin fluxul revărsat în cascadă peste noi, revigorează căile kundalini deschise.

***

O viperă?!
În mijlocul drumului. Atât de devreme...! O viperă de stepă. Ce-o fi adus-o?
Soarele incendiază urzeala de verdeață proaspăt încolțită. Răzleț, ochi de baltă. Licăresc șăgalnic, de-o parte și de alta a cărării, prin hățișul de ramuri și buruieni pitice. Lăstarii, plini de muguri ai unui arin, lovesc, imberb, pe urmele ultimului petec de zăpadă.
Poate vântul de stepă cu sacul plin de minciuni?
Poate mirosul amăgitor al marilor depărtări?
În valea proaspăt deschisă de excavații, un pâlc de oameni gesticulează agitați. Mult foșnet, mult freamăt în dimineața aceasta.
- Au siii… găt…!!! strigă afazic, de departe, o fetiță venind în fugă.
Reușesc să o smucesc la timp, ferind fetița de atacul disperat al reptilei. Nu pare speriată, mai curând euforică.
- Au găsit… o comoară! reușește în sfârșit să articuleze. Merg să-i spui mamei. Astea nu sunt așa veninoase, adaugă, răspunzând nedumeririi mele. Poți să dai cu boata, dacă vrei, îmi spune, întinzându-mi un bâț noduros.
- Mai bine, nu! Las-o să se bucure şi ea, de viaţă, de soare...
Dar dispărură, în direcții diferite, și fetița, și jivina. Ocolesc cu prudență zona periculoasă și-mi urmez drumul, în vale. Spre marginea pădurii, un val imens de lut șocolatiu se rostogolește ca un balaur, gata să înghită totul în cale. Straturile de pământ răscolite pot să-i vorbească unui privitor din afara timpului de viiturile unor vremuri trecute. O viitură și-aceasta. Copacii știu. Știu și oamenii opriți câteva clipe din roboteala lor de furnici.
Curând pădurea nu va mai fi. Nici veninul dulce-amărui, aducerile-aminte.

Un cufăr acoperit de pământ. S-au adunat deja oameni. Câțiva lucrători. Câțiva săteni plecați la munca pământului înainte ca soarele să fi răsărit. Mai sunt încă oameni care lucrează, în felul lor rudimentar, pământul. Acum însă, nimeni nu mai face nimic. Toți își dau cu părerea. O fi de pe vremea dacilor, or fi de-ale haiducilor? Mai bântuie încă legenda presupusului întemeietor al așezării.
Alții ar avea alte socoteli.
Cuib de haiduci, comoară blestemată, să nu se-atingă nimeni. Să fie chemate autoritățile.
Și nu se-atinge nimeni. Lumea așteaptă.
Care autorități?
De fapt, singura autoritate care-a mai rămas, este părintele. Abandonați la capătul lumii, înșelați de prea multe ori în așteptările lor de mai mari, localnicii nu au încredere decât în singurul om care a mai făcut câte ceva și pentru ei. Și așteaptă. Între timp s-a trezit tot satul și vin, vin cu toții, să se dumirească. Lucrătorii încercuiesc zona, și nimeni nu are voie să se mai apropie. Cufărul tronează, în mijlocul mulțumii, plin de promisiuni, plin de vise. Pentru fiecare…

2. Crevasă între şansă şi miraj

Vorbind despre șansă în loc de probabilitate, adică de câte ori este mai probabil ca un eveniment să nu aibă loc, decât să nu se întâmple, când dăm cu banul, probabilitatea ca rezultatul să fie cap sau să fie pajură este de cincizeci la sută.

Marea... Vis de-albastru, infinit… În port, un du-te vino necontenit. Hamali, de toate neamurile poartă pe umeri saci și lăzi de mărimi considerabile, ca niște animale de povară. Fără a vedea, fără a auzi. Fiecare poartă în minte obsesiva întrebare: cum să facă rost de bani și cum să ajungă în Țara Făgăduinței? Doar seara, când arșița se domolește, furnicarul se mută în alte locuri, acolo unde între pahare de rom și halbe înspumate, se țes povești și idei care în atmosfera de fum de țigară, par celor ce vor să evadeze din iad, realități. Într-un ungher, în care lumina becului, strecurată printre benzi de prins muște abia ajunge difuză, la o masă încropită din două lăzi răsturnate și două resturi de blană noduroase, stau patru vlăjgani jucând cărți pe o miză ... destul de mare. Fiecare vrea potul. Fiecare singur. Dintre ei, un copilandru cu membre lungi, vânjoase, cu părul cârlionțat, albit de soarele dobrogean, pare a asculta, aproape sorbind, vorbele celorlalți. Într-o stare de semi luciditate se gândeşte că dacă ar lua el tot potul, ar putea pleca departe, acolo unde să-și poată împlini toate visele de bunăstare. Dar hazardul nu pare a fi de partea nici unuia dintre ei. Potul crește. Crește și tensiunea jocului. Aburii alcoolului înfierbântă mințile jucătorilor. Lui nu-i pasă însă nici de băutură, nici de povești. Vrea doar să câștige potul. Vrea să se realizeze în viață, să le dovedească tuturor că poate să fie şi va fi Cineva!
La un moment dat, doi se iau la harță și gesticulând violent, răstoarnă o halbă de bere de pe masă. Totul se clatină în jur, ca pe puntea unui vapor aflat in ruliu. Agerimea vizuală îl ajută pe tânăr ca într-o clipită, să vadă cărțile celorlalți, să-și facă o perspectivă despre ceea ce se va întâmpla în evoluția jocului. Decide instantaneu să introducă asul, special pregătit pentru stări de necesitate. Apele se limpezesc, se așază cu toții la masă continuând jocul. Îi vine și lui rândul. Anunță sec:
- Poftiți de vă uitați! și răsfiră pe masă, triumfător, cărţile aducătoare de noroc.
Ceea ce urmează, o stare de agitație generală prevestitoare de furtună. Vocile guturale, într-o ascendență amenințătoare, creează în noapte disonanțe și atrag atenția poterei care patrula în apropierea magaziei unde se-ncingeau spiritele protagoniștilor. În situația nou creată, el se repede la potul de pe masă, fiind de drept câștigător și în vociferările celorlalți, găsește de cuviință să se retragă. Mai ales că potera era aproape.
Beznă, garduri, fugă, ecouri de fluiere, umbre fugind prin noapte... Cavalcada de imagini și impresii, toate învălmășesc mintea tânărului aflat în primele ore de practică la școala vieţii. Fuge bezmetic prin noapte, îndreptându-se de-a lungul falezei departe, tot mai departe de agitația nocturnă. Zgomotele urbane se estompează, locul lor fiind luat de zgomotul valurilor izbindu-se necontenit de țărm. În clipa în care realizează că nu-l mai urmărește nimeni, încetinește. Deodată simte pământul fugindu-i de sub picioare și urmează o cădere în gol de 2-3 metri, după care, nimic...
O crevasă. Un vis...

3. Valea mărăcinilor

O vale râpoasă cu vegetație sălbatică, mărăcinoasă, mărginește drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puține coșuri mai scot fum.
Doar turla bisericii, proaspăt renovată, anunță călătorii că și în condițiile în care te vei aventura să părăsești drumul cu pretenții occidentale, tot vei ajunge la o așezare de creștini, pașnică, civilizată. Satul nu se deosebește prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generații către alte meleaguri mai prospere. Doar câinii hoinari și câte-o pasăre de curte rătăcită, populează ulițele deșerte.
Un singur reper neschimbat de trecerea anilor, stârnește aducerea-aminte: casa bătrânească, pustie si tristă.. și fereastra. Fereastra ce dă către dealuri, spre cupa aceea magică, în care asfințitul, își revarsă esențele mistice, îndulcind cu o caldă privire înapoi, sobrietatea care învăluie dintotdeauna Valea Rea.
De la fereastra aceasta urmăream deseori, ca într-un fel de așteptare, cum se derula viața satului, anii copilăriei. Destinele oamenilor asemenea firelor unui război de țesut invizibil se intersectau într-un du-te vino necontenit. Chipurile acelora care nu avuseseră nimic din ceea ce tradiția definește ca rang înalt, nimic din ușurarea pe care ți-o dă prisosul, care știuseră doar să muncească, să procreeze și să-și crească pruncii în spiritul celor sfinte, dar care își păstraseră spinarea dreaptă, calea dreaptă, ochii senini și purtările cuviincioase, au rămas pentru totdeauna închise într-un sipet prețios din adâncul sufletului meu.
O notă disonantă față de tiparele convenționale, față de cursul prestabilit al tuturor evenimentelor, o făcea amintirea unui străin care traversa din când în când ulițele, mai ales la ceas de seară, când megieșii ieșeau pe la porți așteptând vitele de la izlaz, prilej de taifas, de rânduire a întâmplărilor cotidiene. Purta haine ciudate și avea un fel de a fi cinic și amar care intriga pe toată lumea, un fel de lehamite generală. Uneori se oprea la taclale cu oamenii care îl priveau cu aceeași suspiciune cu care priveau orice lucru diferit de obiceiurile și tradițiile lor.
Într-o seară rămase la povești cu tatăl meu și alți câțiva megieși pe băncuța de lemn din fața casei până târziu în noapte. În seara aceea l-am auzit pe străin spunând:
- Este un loc unde se-ntorc când apun toate epavele...
- Ce este aceea o epavă? am întrebat în șoaptă, dar nu m-a auzit și nu mi-a răspuns nimeni.
Ar fi trebuit să mă întorc acasă. Demult. Însă eram curioasă din fire și-aș fi dorit să mai rămân. Îmi plăceau poveștile, și-n atmosfera acelei seri de-nceput de toamnă, pe uliţa noastră, tocmai atunci şi acolo, poposise chiar duhul poveștilor...
Dar dinspre munți porni un val de vânt. Pe-o cumpănă înserarea se rezema prea mult. Se alungise toamna și luna lovea cu frunze-n noapte... Un înger negru venea pe Valea Rea.
Mă ajunse o spaimă teribilă de Nimeni si de Nimic și fugii în casă. Am încercat să închid fereastra. Dar nu se-nchidea și vântul care se stârnise dinspre miazănoapte invada cu o furie dezlănțuită cupa dintre munți. Dimineața un abur dens venind dinspre râpă, învăluia drumul către sat. În vad, apa fierbea, purtând în torentul ei învrăjbit arbuști smulși, ierburi, noroi. Dăduse-n clocot Valea Rea!
Povestea străinului am aflat-o ani mulți mai târziu, de la fiul acestuia. Cărturar și artist renumit, venise să întemeieze o fundație pentru ajutorarea copiilor orfani, obligație lăsată prin legat de tatăl său.

4. Maria

Un set de ibrice, o plită cu nisip, o picătură de suflet adăugată la toate acestea, bucurii simple, ajută întotdeauna să mergi mai departe în ziua frumoasă de sărbătoare, sau în ziua uragan. Ca un bolnav, cu speranța în panaceul care încă nu s-a inventat, în fiecare dimineață, prin ușa întredeschisă, adastă minunea ce se împlinește prin aburii unei cești de cafea. În urma aburilor, întotdeauna, zâmbitoare Maria. Mariile din viața lui...

Părinții l-au avut târziu. Mai multe fete, dar niciun băiat. Se rugaseră mult la Preacurata ca numele lor, nume vechi, nume sfânt, să nu se piardă. Să nu se piardă pomenirea lor. Când s-a născut, în noaptea de Sânta Mărie Mică, fusese vijelie. Să nu fi scos un câine din casă. Bușteni fură smulși din locul lor și purtați, cu lăstărișul tânăr și vrejuri încâlcite de ierburi, pe Valea cea Rea. Drumul râpos se înfundase și se transformase în viitură. Cine s-ar fi-ndurat să treacă prin așa ceva ar fi fost un om pierdut. Astfel se face că la naştere a asistat numai bunica dinspre tată, Maria.
Spre dimineață, după ce pruncul, flăcău vânjos, de peste cinci kilograme, fu înfășat în cârpe curate și așezat în leagăn, bătrâna adormi. Și visă. Un vișin sălbatic din care porni să crească un altoi. Altoiul înverzi și se-nălță spre cer. În vișin, ținându-se de crengile-nverzite, urca un cocon cu părul de aur și ochii precum cerul de mai, înalt și limpede, nemărginit. Pruncul urcă ce urcă și ajunse la o poartă. Îl strigă să vie-napoi. Dar cine să asculte graiul cel fără cuvinte din vis. Bătu copilul la poartă și se făcu atunci lumină mare și poarta se deschise spre un mândru lăcaș. Înlăuntru, într-o cameră ’naltă, cu lumini pe pereți, aprinse făclii, torceau trei femei. Ele îl plăcură pe copil și-l chemară de-l mângâiară pe creștet. Le răsplăti cu zâmbet și vesel gângurit pe primele două dar când fu să-l mângâie și cea de a treia se trase sălbatic și-ncepu să plângă. Prima dintre femei îi dărui o carte și un nai, cea de a doua îi dărui o cloșcă cu pui tot din aur, ambele îi urară să aibă parte de faimă și de noroc. Cea de-a treia îi dărui un pocal de rubin muiat în lucrătură de aur dar copilul îl scăpă din palme și acesta se sparse. Atunci aceea îi ură să aibă parte de toate dar să nu poată fi niciodată mulțumit și să nu se poată bucura de ele. Se-ntristară celelalte surori și-n zadar o rugară. O pală de vânt deschise fereastra și bătrâna se trezi deși ar fi vrut să sfârșească altfel visul, să se roage și ea doar, doar s-o îmbuna cea de-a treia. Nu mai auzi decât un vuiet ca un geamăt înăbușit și doar câteva vorbe:.. destin, îmblânzi, târg...
Doctorul sosi prea târziu, înspre amiază, când drumurile se mai zvântară și vântul ogoi. Mama, prea slăbită de nașterea grea se săvârși. Prea puțin apucă să-și strângă pruncul la sân. De supărare și de boală muri și tatăl nu după mult timp. Pe orfan îl îngriji o vreme bunica. Tot ea se gândi, amintindu-și povestea din vis, să-l vândă. Așa era obiceiul locului când oamenii vroiau să înșele un destin nemilos. Îl vândură popii, care promise că el personal se va-ngriji să ajungă un om mare, un cărturar sau ceva. Bunica zâmbi împăcată fiind sigură că așa va fi într-o zi. Îl hrăni cu bucate alese dar și cu povești, îl iubi și-l ocroti. După câțiva ani începu însă să-și cam piardă din puteri. Căzu într-o zi la pat și la scurtă vreme se prăpădi. O plânse amarnic copilul, iar când se mai ogoi, își zise că-ntr-o zi se va lua la trântă cu bătrânețea, cu boala, cu moartea, că va învinge acestea toate. Într-o zi...
Îl luă la ea sora cea mai mare, Maria. Milostivă și iubitoare dorea sincer să-l ocrotească mai ales că ea nu avea copii, dar bărbatul îi era ursuz și rău. Și acesta l-a oprit pe băiat de la școală trimițându-l cu oile pe câmp. Copilul, căruia-i plăceau cântecul, cartea, era mai mult pentru lenevit şi nu prea pentru oierit. Pierdut în reverie, își alimenta speranțele cu vise furate din cărți și cânta. În altă zi, nefastă, în timp ce oile se numărau singure pe tăpșan, și el citea liniștit la umbra unui copac, un urs flămând și ’ntărîtat, care în acel an secetos cercetase de mai multe ori terenul, tăbărî asupra mioarelor.
Nu luase seama la alarma câinilor și ursul și-a cam văzut de treabă, sfâșiind vreo câteva mioare până să sară ceilalți oieri. Pagube au fost și-au trebuit plătite. Corecția unchiului păgubaș a fost pe măsură și ea... Copilul a fugit, rătăcind prin păduri lovit, flămând și murdar. L-au căutat surorile mai multe zile până l-au găsit pe jumătate leșinat. L-au mai ținut una, alta, dar aveau problemele lor și a fost lăsat mai mult în voia sorții, până când a luat popa legătura cu fratele mamei, avocat cu renume și acesta l-a luat la oraș.
Disciplina, programul riguros impus de unchi nu s-au prea potrivit însă băiatului pe jumătate sălbăticit. Ciulind urechea la o discuție pe care o purta avocatul cu un client, află că există la Constanța o școală de meserii, de unde puteai ieși tehnician. Din clipa aceea, să meargă la școala din Constanța și să se facă tehnician i se păru cel mai înalt ideal. Cine știe, poate orașul acela de la mare îi va deschide poarta spre lumea la care visase adesea. Și-a făcut o bocceluță cu ce brumă de lucruri avea și dus a fost. Nimeni n-a mai ştiut de el nimic, ani mulți.
Prin ferestrele fumurii, dimineața, palidă fecioară, învăluită în cosițe de fum. Între mâluri uitate de noapte, predefinită, forma unui vas. Un astrolab în care pâlpâie spre stingere ultima stea. Aburi ridicându-se deasupra mării, văl al retragerii în sine din eternul minciunii.
Maria, amintirea ei abur și văl, niciodată cuprinsă, niciodată uitată.
Maria, cea mai aproape decât toate, pe pământ.

***

Minge de foc, soarele, incendia întinderea de ape. O rază rebelă îl chinuia dându-i deșteptarea.
Adolescentul se ridică întinzându-și brațele amorțite și-și scutură părul de nisipul care îi invadase fiecare por. Înțepenite de somnul incomod și fugar de peste noapte picioarele însă nu vrură să-l asculte. Dezmorțindu-se după un timp îi reveniră și simțurile care îi cereau urgent să mănânce. Pipăindu-și buzunarul descoperi sulul de bani, potul de peste noapte. Se așeză pe o bucată de rocă ieșită din nisip și-și numără banii, rânduindu-le destinația. După care își trecu mâinile prin părul răvășit, se scutură, se primeni cât de cât și porni să-și facă rost de mâncare.
Mergând spre așezarea ițită după dâmb, zări în imediata apropiere o căsuță din chirpici cu pereții văruiți și acoperiș din paie. Apropiindu-se, auzi un mârâit. Un dulău negru, mare, se repezi deodată la el mai, mai să-l doboare. Un copil strigă la câine ceva intr-o limbă asemuitoare rusei din care învățase câteva cuvinte la școală. O bătrânică apăru în prag cu o lingură de lemn mare în mână agitând-o ca pe o armă, exclamând câteva cuvinte de neînţeles.
Se apropie strigând:
- Om bun! Om bun!
Deşi nu înțelesese foarte limpede ce i s-a răspuns, se apropie cu fața aceea de copil nevinovat, acea figură care-i care reușea întotdeauna când trebuia să-și încânte mătușile după vreo faptă. Nu se-nțelegeau la vorbă, dar bătrânei îi inspiră încredere și îl pofti, prin gesturi, înăuntru. Mirosuri amestecate îi amintiră de satul rămas în urmă, departe, în Ardeal. Pe masa din lemn acoperită c-un ștergar alb, curat, se răsfățau aburindă o mămăliguță aurie şi o ulcică plină cu lapte încă înspumat după muls. Bătrâna tocmai se pregătea să-i dea copilului să mănânce și văzând privirea flămândă a străinului i se făcu milă și-l pofti și pe el. Acesta nici nu aşteptă mai mult. Împreună mâinile în semn de mulţumire şi se aşeză la masă. Deîndată ce-și potoli foamea, începu să privească în jur mai atent. Pe peretele dinspre răsărit o cusătură din in albă, scrobită, brodată cu frumoase motive florale încadra icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfânt în brațe. O a treia mână îi atenționa pe creștini: să nu ucizi, să nu furi... Alungă pur și simplu cu mâna ca pe un bondar încăpățânat visul încâlcit de peste noapte. Se va gândi la toate acestea mai târziu. Doar foamea…
Bătrâna murmură o litanie scurtă cu ochii în pământ și mâinile încrucișate, după care își făcură cu toții semnul crucii. Se închină și el, deși era mult timp de când nu mai făcuse un atare gest. Simțea nevoia să-i facă bătrânei o impresie bună, îi amintea de bunica. Se ridicară mulțumiți de la masă. Înțelese, mai mult din privirile şi gesturile bătrânei, să ia vasul de pe scaunul de lângă ușă și să meargă la fântâna care se zărea puțin mai departe de gardul din nuiele, să aducă apă. Mâncarea, chiar așa frugală, îl ajutase pe băiat să-ș recapete forțele și încrederea în sine. Se putea gândi la viitor. Deci, va pleca! Va merge departe.
Când se întoarse, cu apa, observă agitația crescândă a bătrânei. Își frângea mâinile în timp ce privea în zare. Marea începuse să-și zvârcolească, asemenea unei caracatițe furibunde, brațele-argintii. De pretutindeni și de nicăieri se pornise vântul și aducea nori grei, posomorâți. Soarele dispăru.
Un demon al adâncurilor scăpat din lanțurile ancestrale, în care fusese ferecat, venea cu o falcă-n cer și alta-n pământ. Demonul mării... Brazde se-adânceau pe chipul credincioasei femei. Urcă lângă ea pe dâmbul de unde privea scena cu mâna streașină la ochi. Și colbul începu a dansa o sardonică sarabandă. Își dădu seama că se temea pentru cei pe care îi zărise o clipă printre valuri, într-o barcă micuță cu pânzele coborâte. Ai ei. Se aflau acolo. Captivi în brațele uriașului monstru. Reușeau însă cu destul de multă abilitate să se strecoare printre colacii de valuri. Barca se ridica și cobora, dispărând uneori din vizor, ca apoi să se redreseze, continuând să se apropie de țărmul clocotitor. Dar, iată! O stâncă! Nu mai putea fi ocolită. Încercații navigatori fură orbiți de o succesiune de valuri uriașe. Și ambarcațiunea se răsturnă trăgându-i în adâncuri pe cei aflați la bord. Bătrâna arăta precum o știmă a apelor. Vântul îi smulsese baticul de pe creștet și părul prins în cunună se desfăcuse în șerpi care biciuiau aerul, ca într-o incantație păgână. Tânguirea femeii rostită în vorbe neștiute de el, un alt limbaj, al vieții și al morții, îi sfâșia inima. După un timp, câteva braţe apărură printre valuri, înfruntând vânjoase tentaculele nemiloase. Păreau că pot învinge, dar căutau pe cineva. Unul dintre ai lor fusese lovit și nu îl găseau. Erau acum destul de aproape de țărm.
Un instinct pe care nu și-l cunoscuse până atunci îl făcu să se arunce în valuri. Învățase să înoate în apele repezi de munte și mai târziu, să înfrunte meandrele bătrânului fluviu, reușind să biruie orice vârtej. Se mândrea cu asta, dar acum nu mai era vorba de veleitățile lui de bun înotător. Acționa mai mult din instinct. La început nu zări nimic prin apa tulbure, dar încetul cu încetul ochii i se obișnuiră şi reuși să distingă, prin nisipul răzvrătit, contururile estompate.
În apropierea stâncii, ai cărei colți continuau sub ape, la pândă, nevăzuți, amenințători, zări o umbră. Capcana dintre stânci legăna trupul înțepenit al unui tânăr. Un firicel de sânge se-mprăștia în ape, un fir de viață, subțire precum flama bătând spre stingere a unei lumânări. Leșinase, probabil în urma unei lovituri la cap și valurile îl purtaseră între colții uriașului monstru. Prinse cu putere trupul și-l trase la lumină. Îl ridică în locul cel mai înalt de pe stâncă și privi în jur.
Ceilalți reușiseră să redreseze o barcă micuță de salvare și se apropiau de stânci. Le făcu semn, să-i atenționeze de capcana din adâncuri, dar ei dovediră că știau bine locul. Prin manevre iscusite ajunseră într-o parte a stâncii de unde îi puteau lua pe cei doi. Păstrând cu greu un echilibru precar se-ndreptară spre mal. În urmă, monstrul se zvârcoli, şuieră şi mugi.
Pierdu merticul, marea cea neagră, aproape de ţărmul pustiu!

5. Vrăjitoarea

dac-ai ști
dac-ai putea sã auzi...
printre ramuri zbaterea timpului
în văzduh de granit fumegă lemnul ce-a mai rămas din case
vaier, neputință și teamă
mirosul rugurilor arse
pe strãzi desfundate, zgribulitã, în poncho-ul ei învechit, Vrãjitoarea!

Ochii oblici, gravi, pânditori, luminau cu sclipiri fugare figura gravă, sculptată în oval de piatră, de piatră arsă, chipul ei, precum luna în ultimul pãtrar. Darul de a vindeca, înfãțișarea ciudată, îi atrãseserã aceastã denumire, fatalã, pentru zorii unui veac învãluit în negurã deasã. Puțini își aminteau cum rãmãsese în urma valului de tãtari, această sălbăticiune singuratică, fără părinți, fără rude. Pelerina prea lungă, prea grea, un mănunchi de foi galbene legate în piele și o scoică păreau a fi singurele ei bunuri. Nu dădea voie nimănui să le-atingă. Se aciuise la marginea urbei, acolo unde se ridica trufaș, primul turn. Turnul sfida norii. Norii aduseseră ploaia. Ploaia nu se rãzbuna. Ploaia oprea vãpaia incendiului de după boală. Epidemia trecuse. Urmase focul și urmase ploaia. Ploaie monotonã, persistentă şi rece. Ploaie binefăcătoare. Ploaie. Nu vorbea niciodată. Își lăsa leacul, o fiertură de plante, la poarta celor bolnavi și trecea mai departe. Tăcerea ei, asemenea scoicii pe care o purta pretutindeni. Din scoicã se ridica deasupra nopții marea, suflet neodihnit în cãutarea unei case.

***

O gâză. Picătură de rășină în arșița dup-amiezii de vară. Se topesc... sfârșeala, tânjala și dorul. Prezentul înconjoară trecutul, chihlimbar al memoriei, în care timpul nu vrea să moară. Din ceață, imaginea casei. Construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu stucatură și basoreliefuri, aceasta purta amprenta vremii. Avea o curte mare, cu loc de joacă amenajat din nisip, cu rondouri de flori frumos îngrijite. În curte se afla o cișmea care se vărsa într-un șanț cu apă limpede, asemenea unui pârâiaș de munte. În zilele senine preaplinul cerului se revărsa deasupra apei oglindă. O alee presărată cu pietriș ocolea rondourile și terenul de joacă. La capătul aleii, se deschidea, printr-o boltă alcătuită din ramurile împreunate a doi brazi crescuți din lumină, grădina, tărâm fermecat. De-aici, printre tufe de rozinchine, continua o potecă îngustă. De-a lungul acesteia înfloreau de primăvara devreme ghiocei, petunii, viorele. Vara dădeau în pârg frăguțe, căpșuni și mai târziu, zmeură și mure. Pomi fructiferi, pruni, piersici, cireși și vișini, mărgineau poteca. Pomii purtau toți câte un nume. Cel mai îndrăgit de noi toți era Pomul cu mere de aur. Mai erau. Un corcoduș bătrân străjuia filigoria din lemn, unde, când timpul permitea, luam masa. O populație fantastică anima această lume vrăjită. Milioane de făpturi își ordonau viața după reguli nescrise dar extrem de precise, întocmai precum drumul astrelor pe cer.
Îmi plăcea să mă ascund în iarbă printre gâze, să le privesc jocul neîntrerupt, să simt că fac parte din toate acestea. Dar mai erau şi zile cu ploaie. Zile provinciale și triste de care fugeam. Fugeam și m-ascundeam în pod. Am aflat mai târziu. Stăpânul de dinainte al casei fusese un colecționar de antichități. În urma lui mai rămăseseră prin mansardă tot felul de vechituri. Îmi plăcea să scotocesc printre ele. Și-aici, altă lume își dezvăluia chipul ei neștiut. Într-o zi, am descoperit într-un scrin prăfuit, o carte învelită în coperți din piele. Mii de gâze minuscule, dansau printre filele ei, alcătuind scrieri ciudate.
nu-mi amintesc, doar cuvinte, fraze al căror înțeles nu-l deslușesc…

***
Baroc târziu, eduardian. Colonade semețe, contrazise de arabescuri fine, săpate de valuri în stâncă. Din sala de recepție poți auzi murmurul lor, ca o tânguire, un fel de incantație monotonă. Printre vitralii spuma apelor cerne lumina domol. Și lumina se-așterne peste marmurele neatinse de timp. Doar flacăra vie din șemineu alungă vidul tristeții. Cum am ajuns aici? A fost furtună. Undeva, la o răspântie de ape... Ridic privirea spre spațiul de deasupra șemineului. Pe peretele alb încep să deslușesc semne, un fel de înșiruire, cuvinte, un limbaj necunoscut. Apoi, mi-aduc aminte. Știu…
Norii, ceața și fumul, structuri în rotire continuă… Un difuzor împrăștie valuri de sunete cu o rezonanţă joasă în mediul înconjurător. Valurile se întâlnesc, se ciocnesc, interferează, şi creează noi forme colective, care la rândul lor reverberează, îmbogățind sunetul cu noi informaţii. Sunetul este culoare. Forme cimatice, încastrate în piatră, înghețate în cadru de o exclamație vocală extatică, desenează, sculptează, modelează sunetul, călătoresc pe undele sunetului. Panouri din piatră în mișcare vibratoare evocă sunete de animale. Un ecran de proiecţie, un observator, o rețea de stele, perfect aliniate. Un generator de evenimente aleator controlează cuvintele şi frazele care apar. Xilofoane din piatră - din marmură sau jad, suspendate pe un cadru – reverberează sunetele monotone.
Oglinzi reflectă pâlpâind, dansând, plante, copaci, pietre şi fiinţe, fluturând în aer culori, în nori de frumuseţe. Piese de puzzle, alcătuiesc o imagine, apoi o întretaie. Lumina concentrată pe apă, difuzează într-un lichid lăptos.
Sticle opace colorate, strălucesc...
Sosirea de o noutate profundă, pe neaşteptate. Erupând cu dragoste mai departe, viziuni de simplitate, de comunicare efectivă. Ceremonii mobile, temple portabile, cunoaștere prin simboluri şi teatru, în cele din urmă, interacţiunea dinamică, care este bucuria, relevarea misterului. Crearea, sădirea și pășirea cu curaj în hainele proaspete ale destinului.
Noi suntem Poporul și tu aparții. Ceremonialul, îl purtăm cu noi, şi la momentul potrivit, noi suntem acolo, deja, în îmbrăcămintea noastră magică, cu instrumentele noastre de vindecare, stând cu fermitate, susținând spaţiul ritualic pentru mister, dezvăluind, desfăşurând, vânzând misterul ...
Suntem piloni, experimente, noi căutăm bucurie, prin pasiunea noastră, descoperind vaste mistere implicite. Viziunile sunt clare şi sunt aici, un fluid care curge prin noi acum. Acesta este ritmul, l-am simţit, prin dragostea noastră, ritmul creaţiei, cântă prin inimile noastre. Suntem eroii cu daruri pentru drumul înapoi în şi prin fiinţa noastră, de viziuni, creație, şi fluxuri de magie. Noi construim temple, holografice microcosmosuri, care sunt întregi, complete şi perfecte, mandale arhetipale ale fiinţei desăvârşite. Şi prin simbolurile, modelele, lumina, drama în imaginaţia divină, ne activăm fiinţa noastră. Știm mai profund - din cadrul rotirii în vortex, din haos aparent ignorant - vom găsi liniştea dinamică, puternic centru de creaţie, în fiinţa noastră. Fluxul hipnotic clar, ne întoarce la cauza primară, lumea de lumină, aura de magie, pătrunde în peisajele noastre de trezire...

***
Mi-e frig. Încă mai plouă. Crepuscul și teamă. Neliniștea aceasta morocănoasă. Cartea are paginile mâncate de timp. Cu greu se mai lasă citită. Printre rânduri, tot felul de mâzgălituri. Adorm. Și povestea cine-o va spune? Adorm și devin adiere de vânt. Foile se deschid singure. Pătrund în adâncul lor, ca înlăuntrul unei flori cu un parfum necunoscut, ce aşteaptă răbdător să-şi dezvăluie, inefabil, misterul.
O zbatere timpul, printre ramuri de vânt. Troiene mari se prăbușesc. Dezolarea și spaima. Am refăcut drumul de o mie de ori, strada lungă şi râul, o cale de aur printre sloiuri de gheaţă. Vântul a gonit mai aproape muntele dalmațian. Îi poți simți răsuflarea, aleanul... Sălbatice rațele învață iar zborul. Vor pleca în țara unde cerul se unește cu marea. Au venit când altele plecau și vor pleca atunci când altele vin. Nedeslușită tânjală și dorul. Mijlocul raiului, stepa. Un câmp de soare între munte și râu. Acolo imperiile nu pot ajunge, nu pot construi, demola și zidi.
Chiar dacă pe acoperişuri stăruie iarna, nedesluşită încă, sfioasă, dar fără tăgadă, va veni primăvara.
Vrăjitoare!

... din ceruri, pe heleștee de cleștar, se revarsă magnolii,
cea care în zori, trece-alergând, nu sunt eu,
este sora mea