Noaptea stai în faţa oglinzii,
te descopăr frumoasă
dar nu ţi-am spus niciodată.

Ca o fructă pârguită, razele lunii
te privesc pe fereastră,
printre tablouri, albii pereţi
par să-ţi dea contur prin semiîntunericul mut...
Mi se pare nefiresc să te laud
pentru a nu tulbura imaginea dublă
pe care o privesc şi tu nu ştii.

Undeva în mine se naşte un echilibru
fără să fie supus unor temeri,
între noi se varsă un preaplin.
Cuvinte,
secvenţe cu fotografii alb negru
şi haina nopţii
începe să ia foc.