În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roşie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, aşa înţelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus şi m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ştergându-şi mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul şi mâinile şi mi-aş fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simţit reproşul.
- Şi dacă i-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aş fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
- Da, cu Adela.
I-am zâmbit gol. Ce sens mai avea.
- N-ai de unde știi... Nu te gândi la asta.
Înghiți greu.
- Citeai un ziar... Citeai ceva.
Artur a început să bea, iar eu rămâneam acolo dintr-o inerţie pe care nu mi-o explicam. A durerii, probabil. Socru-meu nu l-a putut opri şi tot mai des plătea oameni din sat să-i aducă la tăiat căruţe cu buşteni, şi-l lăsa pe Artur să-şi facă treaba cu securea. Incapabilă să privesc în mine, observam cum soacră-mea începuse să taie cu foarfeca hăinuţe aduse de rude, le făcea ferfeniţă pe ascuns, apoi le arunca în spatele casei şi le dădea foc. Socru-meu nu ştia sau poate nu-i păsa, poate doar de Artur, căruia îi plătea zilnic căruţa aia. Iar când, în sfârşit, din vina aceea, pentru moartea Adelei, pe care simţea c-ar fi trebuit s-o poarte el şi nu Artur, Milo i-a spus adevărul iar Artur s-a întors spre mine. Am văzut cum deasupra ochilor îi coboară o perdea de negru, şi toată durerea aceea a unei morţi care nu-i mai aparţinea, s-a transformat în furie, şi-am ştiut atunci că vine după mine. Din păcate, ca o femeie slabă, în loc să fug am îngheţat şi-am aşteptat securea iar secunda aceea mi-a părut minute întregi, în care m-am răscolit şi m-am găsit jigodie, căci am ales să trăiesc o minciună, să iubesc o tăcere, să renunţ la viaţă ca să devin o umbră. Hai, Artur, ai dreptate, mă gândeam. Însă Milo a intervenit, iar în încăierarea ce a urmat i-a luat securea, cum nu ştiu, eram pe altă lume. Dar i-am văzut dându-se cu capetele de hambar, de treptele ascuţite, de parii de la gard, de tot ce te mai împiedică prin curte, până să rămână inconştienţi, erau plini de sânge. Artur era adrenalină, făcea spume şi înjura sacadat, ca un animal turbat, răcnea şi sărea dintr-o parte în alta a curţii, cu un drept primitiv pe care-l deţinea. Milo, contrastant, tăcea. Şi tăcerea aceea m-a lovit mai puternic decât saliva însângerată a celuilalt, căci tăcerea aceea era iubirea. Cu un avânt s-au lovit şi-au ricoşat, Artur a alunecat pe zăpadă, s-a lovit cu tâmpla dreaptă de colţul casei, şi nu s-a mai ridicat. La puţin timp a început să tremure spasmodic, un fir de sânge i se prelingea din ureche, iar Milo a înţepenit lângă perete, incapabil să se apropie, ori să plece. S-a prăbuşit şi el la un moment dat. Artur a murit acolo, iar pământul în care i s-a scurs sangele, l-a păstrat impregnat, ca sufletul lui de jivină, ca un câine, să se întoarcă de unde a plecat.
Oamenii se adunaseră ca la circ iar mie îmi ajunsese, era sfârșitul. Am urcat coasta până la Adela, și am sărutat pământul rece de pe ea, mi-am lăsat fruntea în jos, pe pietre, și i-am spus că unul din tații ei murea, să vină după el. Apoi să vină după mine și după Milo, la timpul potrivit, ca s-o cunoaștem, să știm pe cine am iubit.
André țipă iar, je-sais-pas-quoi s-a împrăștiat pe jos, îmi iau mopul și găleata și mă îndrept spre ultima mizerie ca un fel de penitență care nu se mai încheie. Dar azi, sunt eu și liberul meu arbitru, și e bine așa.
La câțiva ani, Milo m-a găsit, cum nu știu, probabil că prin mama. În tot acest timp am crezut că s-a închis, că a murit, c-o fi plecat în lume ca și mine și c-o să dau nas în nas cu el pe arterele bătute de turiști. Dar n-am avut bafta asta. Acum, la telefon, era din nou tăcerea, și-am știut atunci că el încă mă iubea. Și așa, într-o secundă, m-am dus naibii cu tot liberul meu arbitru, cu pacea și singurătatea mea.
-Şi dacă ți-aş fi spus ? Ar fi schimbat ceva ?
-Da! Te-aş fi ajutat, i-am scâncit în telefon, având senzația unui déjà-vu pervers, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă mi-ai fi spus…
- Erai în cealaltă cameră… Citeai poveşti.
Comentarii
Crin,
batori -
mergi frumos. Am citit imediat ce ai postat şi această parte. Îmi place cum scrii povestea aceasta şi când spun asta, să nu ţi se ridice corniţele, da?
Ai un typo la: "de trepetele ascuţite"
plăcut. citim.
Silvia
Silvia,
Crin -
mulțumesc. :)
Să trăiți, fac tot posibilul să opresc dezvoltarea cornițelor. Down to earth and down to writing. Merci și pentru typos, deja e poezie, mi-e tare greu să găsesc greșeli în text. (în plus, a fost citit de vreo cinci oameni înainte de postare, nimeni n-a observat. :) ce ți-e și cu spiritul ăsta.)
Mai vrem!
Sabazius -
Numai un sucit ca mine putea citi întâi partea a doua, apoi prima, apoi a treia :D. Dar în orice ordine aş fi citit, tot mi-ar fi plăcut. Aştept cu nerăbdare continuările.
Sabazius
Crin -
:)) e bine că a avut totuși sens. :)) Nu cred ca vor mai fi continuări. Dar cine știe.