oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii

ştiu că nu mă pot înălţa cât poţi coborî

sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică

schisma va veni din urmă

şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri

suntem holograme ale unor oameni mai simpli
diferenţa între ceea ce poate fi spus şi arătat
iubirile de unică folosinţă lucrează în noi
precum google la realitatea augmentată

şi vocea ta mă despresoară
şi zidul devine o amintire colorată
de care te saturi ca de un cântec genial ascultat de o mie ori