Căpitanul m-a pus azi să frec puntea trei ore. Doar pe mine. Asta pentru că aseară, după ce ne-am afumat niţel, am început să discutăm în contradictoriu: el mi se lăuda că după cursa asta, în cele nouă luni de pauză, va face tot posibilul să-şi structureze poemele şi să le publice în două, trei cărţi. La început n-am zis nimic, doar am îngăimat ceva de genul “aşa să faci, căpitane!”, dar după alte câteva păhăruţe de rom cubanez, fără să-mi dau seama, mi-am exprimat nişte puncte de vedere puţin diferite: “cine mai citeşte astăzi poezie?”, “cu ce te încălzeşte la orgoliul de mare creator, ce mare importanţă are o carte publicată pe banii proprii sau chiar sponsorizată de vreun prieten sau grup, ori de cine ştie ce societate comercială sau instituţie unde director e fratele mamei vecinului de la etajul întâi al blocului vecin?” si alte alea de care nu-mi aduc aminte.
Nu părea că-mi va purta pică, dar râdea mânzeşte şi ar fi trebuit să mă potolesc, mai ales că începuse să-mi caute şi el pricină vis~a~vis de caracterul meu delăsător, de femeile pe care le ţin încurcate prin câteva porturi şi de faptul că n-am reuşit (până la vârsta asta) să am şi eu un ban pus deoparte, să mă aşez la casa mea, să trântesc vreo doi plozi şi alte chestii de genul ăsta. Normal că n-am reuşit să-mi ţin gura (vodka aia de la început îşi făcuse efectul). I-am răsucit cuţitul în rană (fără să vreau, desigur!), amintindu-i că ce mare chestie să ai nevastă, s-o laşi singură câte doi ani şi să auzi câte şi mai câte despre vizitele unor prieteni foarte buni, în care aveai încredere deplină, iar apoi să constaţi că fata ta seamănă extraordinar de bine cu unul dintre ei, dar parcă şi cu altul, dacă nu cumva are câte ceva de la fiecare. Nu mai ţin minte dacă a dat cu palma sau cu pumnul, dar ştiu sigur că eu l-am atins uşor cu genunchiul acolo, ceva mai jos de cureaua pantalonului călcat impecabil. M-am ridicat, înaintea lui, de pe duşumeaua deja îmbâcsită de chiştoace stinse cu talpa şi timide pete de sânge amestecate cu resturi din lichidele acelea pline de zahăr şi alcool şi am plecat, târându-mă spre cabină, să mai apuc vreo două-trei ore de somn.

Dimineaţa, când m-a chemat la prima oră, nu prea mai ţineam minte mare lucru, dar trecând prin faţa oglinzii am ginit vânătaia de la ochiul drept şi subit a apărut şi durerea. Apoi, brusc, memoria a început să-şi facă treaba ei de curvă care te caută şi a doua zi, să-ţi spună că te dă în gât la poliţie c-ai violat-o, dacă nu mai “sari” cu 50 de dolari. Până am fost în faţa lui cea spilcuită, am revăzut filmul şi pot spune că eram deja pregătit pentru ce a urmat.
După cele trei ore de corvoadă, m-a chemat la el (că e laş, ştie că sunt meseriaş când se defectează motoarele şi nici nu are coloană să dea cu mine de pământ până la capăt; chiar, data viitoare când “om mai be” împreună - probabil mâine după ce iese din cart - o să-l înjur aşa, neaoş, de mamă şi de toţi sfinţii, să văd cum reacţionează, dar cred că degeaba, o să fie ca azi: tot el îşi va cere scuze) şi a început, aparent dur, să-mi turuie că el nu mai tolerează... , că la prima abatere... , că trebuie să-mi revizuiesc... , că va face raport... , apoi obosit, a lăsat-o din ce în ce mai moale, până când, în final, mi-a cerut iertare că m-a lovit şi mi-a dat liber pentru restul zilei.
Scriu şi mi-e greaţă. Nu de la tangaj (p-ăsta chiar îl ador, el m-a ajutat enorm să “explic” puicuţelor ce şi cum!), ci de la romul de ieri şi de la insipidul ăsta care, de fapt, mi-e prieten. Sunt singurul lui prieten adevărat şi ştie şi el asta. Dintre toţi prietenii lui, doar eu nu m-am culcat cu nevastă-sa, nu neapărat pentru că, de regulă, voiajăm împreună, ci pentru că am ceva în suflet pentru el, aşa fără ouă cum e. Am tăiat atâtea mări şi oceane împreună, ne-am povestit vieţile unul altuia, iar dacă ar fi cazul, ni le-am şi da, unul pentru celălalt.
Gata, nu mai am chef să scriu şi mâine e o zi.