Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.

Vezi tu pietrele acestea sinilii, năpădite de muşchi, din construcţia aceasta bizară, megalitică, care se înalţă, chiar şi acum, tot mai sus, cu fiecare bucată de ardezie care se desprinde, puţin câte puţin, dintr-un spaţiu necunoscut, ca mai apoi să se aşeze deasupra acestui templu bizar, care urcă tot mai sus, şi mai sus? Dacă am ajunge până în vârf ai vedea tu. Deasupra, straturi şi straturi de ardezie. Fiecare din ele spune povestea unui an. „Şi tu eşti zâna mea.” Hm… Să spunem, templul ar fi fost construit acum 3419 ani. Să spunem. Dacă ai măsura grosimea stratului de ardezie de deasupra, ai înţelege despre ce îţi vorbesc. Şi, în mod cert, după nişte ore serioase de măsurătoare, ţi-ar ieşi chiar 3419 straturi dispuse orizontal, ca nişte foiţe de prăjitură cu unt. Dar tu nu. Şi le ţii pe ale tale, cum că eu nu aş avea niciodată dreptate. „Dar ai, draga mea.” De fapt, îmi e frig. Mai sunt doar câteva ore până răsare soarele, şi încă ninsoarea nu a contenit. Anul îşi pregăteşte cămăşuţa cea nouă. Iar eu nu ştiu pe unde să îmi mai ascund plânsul. „Am nevoie de-o zână.” Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe. „Am nevoie de tine.”

Să fi trecut zeci de ani, cred. Nu era atât de frig, ca acum. În zorii zilei, pe aici se ridicau nemaipomenitele ziduri, atât de bălaie, cu totul curate, iar luceafărul se ascundea în lumină, pierzându-se în albiile ei nesfârşite. „Să te ascunzi în nesfârşita lumină…” Da, în nesfârşita lumină. Şi eu, pe atunci, eram doar o copilă. Nu mi se întâmplase încă dragostea, şi nici nu înţelegeam pe deplin cum glăsuiesc pietrele. Însă ştiam că o să urc odată sus, pe fiecare din aceste douăsprezece etaje, piatră cu piatră până în vârf, şi că, urcând, le voi înţelege pe fiecare, după rostuirile lor. „De fapt, aş vrea să rămâi aici jos, lângă mine.” E ceva ce nu aş putea explica niciodată aşa cum trebuie. Însă ştiu. Odată mă voi cufunda în licărul dimineţii, nu ca o zână, ci ca o pasăre. Un gest frust, banal, simplu. Un gest firesc şi sincer, în care să te pierzi, ca şi cum… „Ca şi cum ai bea din pumni cea mai curată apă”. Ca şi cum ar fi venit din nou primăvara. Poate mâine, poate cândva, aş înţelege din nou, ca şi cum nu aş fi căzut niciodată. „Ca şi cum ai fi fost învăluită de cer.” Da. Ca şi cum.