- Așteaptă!, îmi spuse grăbindu-se în urma mea.
Mergeam din ce în ce mai repede, parcă pedalam în gol totuși. Lumina cădea printre crengile copacilor, raze diafane pluteau în ceața dimineții acesteia de primavară-vară...
Probabil am căzut, sau nu știu... Crengile înflorite se legănau deasupra mea si simțeam miros de dulceață ușor înțepător; am întors capul și mi-au rămas ochii agățați de verdele ierbii.
- De ce nu te-ai oprit?
Vocea suna ciudat, parcă de foarte departe și am clipit de câteva ori până să percep că lângă mine s-a întins o fetiță de aproximativ șase anișori cu ochii mari și albaștrii privindu-mă încruntată.
- Vezi, acum stăm aici și pierdem timpul.
- Tu m-ai strigat?
- Da, eu.
- Dar de ce?, nu reușeam să pricep ce se întâmplă.
- Of, așa dificil e cu tine: ce trebuie să le știi tu pe toate?
Aveam impresia stranie că-i obraznică, pentru vârsta ei gesturile care însoțeau vorbele îi dădeau un aer de maturitate exagerat, parcă dintr-o dată un copil ar putea să gândească altceva decât joaca din parc. Mă fixa cu privirea albastră, ușor nervoasă, se ridicase între timp în picioare, părând și mai înalta și mai rea, într-un șold ținea o mânuța alba, catifelată, iar cealalta mână zdrăngănea cu ea în aer certându-mă de zor. Zic zdrăngănea pentru că la încheietura mâinii atârnau multe brățări colorate curcubeu.
- Te ridici azi de acolo?, tonul respectiv sugera ridicarea mea imediată, ceea ce am și făcut, conformându-mă instantaneu.
- E bine așa?, am folosit un ton ușor ironic observând că sunt cu mult mai înaltă decât ea și-un zâmbet mi-a înflorit suav pe buze.
- Nu-i cazul să fii ironică.
La asta nu mă așteptam si am rămas cu ochii mei căprui înfipți în ochii lucind de inteligență, inteligență care până în acest moment o confundasem cu obrăznicia. Era impetuos sa aflu ce se întâmplă. Dar cum?
- Acum, nu-ți mai pune atâtea întrebari, hai cu mine să-ți arăt ceva. Și, spunând acestea, își agită într-o direcție nedefinită pletele, mă luă de mâna hotărâtă și încercă să mă urnească din loc. Ceea ce nu prea se întâmplă, spre dezaprobarea iritată a ochilor ei, ce-i drept foarte frumoși.
Se așeză turcește în fața mea și începu să se joace cu iarba. Un fir de iarbă și-l strecură între dinți, era dintr-o dată prea tăcută. Nu-mi plăcea situația, deveneam suspicioasă și-mi cam venea să plec. Dar poți lăsa un copil singur să mănânce iarbă?
- Mergem departe?
Hm, nu era deloc o întrebare inteligentă opina privirea ei, dar m-am prefăcut că nu observ și m-am uitat la frunza ciudat crescută pe creanga copacului sub care mă trezisem.
- Nu, îmi răspunse uitându-se și ea către frunza ciudată.
Dintr-o dată mi s-a părut simpatică. Era ușor bosumflată, iritată, tristă?
- Hai, atunci sa mergem.
M-a privit neîncrezătoare, apoi a zâmbit încântată, s-a ridicat și, luîndu-mă de mână, a început să alerge. Din alergătura asta a început să zboare, și, fără să înțeleg cum, zburam și eu. Era straniu de bine. Și-a întors privirea spre mine, a zâmbit fericită:
- Vezi mami, dacă nu-ți mai faci atâtea griji, și nu-ți mai pui atâtea întrebări, totul vine de la sine...și asta am învățat tot de la tine, dar atunci erai copil și tu...