Când eram copil
îmi era teamă de groparul satului
îl cunoşteam de departe
după târâitul paşilor
şi forma umerilor aduşi ca semnul întrebării
care-i ţinea într-un echilibru perfect
nelipsitele obiecte ale muncii
mă furişam după ulucile gardului
şi-l lăsam să treacă
fumul ţigării-i ieşea din gură
ca dintr-o locomotivă cu aburi
dispersat prin aerul uliţei
îl priveam
cum intra în pământ
încet încet ...
cineva mi-a spus;
''gropile lui sunt interminabile
oamenii satului nu pot să le astupe''
e loc suficient ... îmi zic
pentru mama şi tata
atunci când vor veni de la culesul crinilor regali
doar ţărâna rămâne
şi Gruvă groparul care intră şi iese
de fiecare dată
când limba clopotului îi linge perna urechii.