Autorul trăiește un sfârșit-început. Sfârșitul începând cu " nimicurile în colțul acesta de mine". Căutând "ceva" să-i spunem "adevăr"/"realitate"/"existență"… cum vreți să-l numiți. Unde? ' "cărăbănit" după ziduri de cărți' ("cărăbănit": deși contrar impresiei lui Andu, cuvântul există în DEX - 'plecat repede (și pe furiș) de undeva'; asta nu înseamnă că în textura poeziei el a fost ales în modul cel mai fericit; cu atât mai mult cu cât sensul pe care bănuiesc că ar fi vrut să-l utilizeze autorul a fost cel de "furișat"). Prin urmare, în locul unei experiențe directe (interioare) s-a căutat acel "ceva" prin experiența indirectă "prinsă" în alte texte. Ceea ce, pe autor, nu-l satisface. (Până aici este doar discursivitate și nu poezie). Mai departe: ' păianjeni se cațără sătui de nehotărîrile mele/ și de umbra mea la fel de nestatornică/ precum o uriașă pagodă de fum' . Aici începe sugestia poetică a adevăratei experiențe interiore a "umbrei", din spatele chiar al "gândului" și, cu atât mai mult, a exprimării acestuia prin cuvinte, umbră care se "întinde" ridicându-se și îngustându-se întocmai cum o rugă se înalță spre "vârful" unui locaș de cult (nu are importanță de ce fel - fie el și o "pagodă"; și, pentru că tot am deschis paranteza, o posibilă re-formulare: în loc de 'precum o uriașe pagodă de fum' ar putea fi: 'uriașă pagodă de fum' pur și simplu, ceea ce, prin concentrare, ar fi sporit sugestia; iar asta pare a nu strica ritmul prozodiei). În fine, sugestia poetică sporește prin ' păianjeni (rugii care) se cațără sătui de nehotărîrile mele' pe această "umbră-rugă plasă" pe care au țesut-o nu concentric ci ca o "pagodă": prelungire-lance a gândului spre rădăcina sa inversată spre adâncul înaltului. Sugestia poetică continuă: ' tîrziu mă închid în gelatina orelor/ ca într-un batiscaf translucid/ răsucindu-mă embrionic' - regresie în timp spre "rădăcina" embrionară, "orele" transformându-se în "gelatina" lichidului semiotic închisă într-un 'batiscaf translucid'. Sfârșitul se desăvârșește cu un nou început (dezorientant însă): depășirea "embrionului"; trecerea "Dincolo" unde, deși "ruga" i-a fost ascultată până la un punct, ea nu reușește să-l "ducă" decât într-un nou "purgatoriu": ' și plec pentru încă o noapte distrofică spre diminețile cărămizii ale labirinthiei' (aici sintagma "noapte distrofică" este excelentă folosită în contex ca și 'diminețile cărămizii ale labirinthiei"). Concluzia: "penița"! P.S. Cine spune că asta-i "poezie clasică", se înșeală (inclusiv Andu).

P.P.S. Am gresit. Andu nu spune o "poezie clasica" ci 'Un poem clasic Virgil Titarenco' ceea ce-i cu totul altceva si are dreptate!

"decît un clipocit de suflet cărăbănit pe după ziduri de cărți" - Inedită imagine tocmai prin folosirea cuvântului "cărăbănit" (regionalism moldovenesc, reminiscență a copilăriei), felicitări, Virgil, ai găsit un cuvânt mai rar care pune-n valoare contextul! În ultimele patru versuri, însă, ai comis un abuz: doar în patru versuri sunt 5 epitete! ! ! Brrr, prea dulce! "ca într-un batiscaf translucid răsucindu-mă embrionic și plec pentru încă o noapte distrofică spre diminețile cărămizii ale labirinthiei"