este de-a dreptul fascinant, sunt atras de atmosfera textelor tale ca un junkie... se vede că ai scris și proză înainte...
poemul degajă o tristețe senină și o atmosferă de intrare într-un tablou admirat, în care există o naturalețe căreia cu greu îi poți rezista:

filmul în care
ei doi
merg
pierduți

pe o stradă lungă pustie și ea se sprijină de el
privește în jos, apoi iarăși la el
și părul ajunge pe obrazul lui

ea nu are cancer nu o doare nimic
dragostea lor e ca un mercedes de mii de dolari
târându-se prin deșert...

versuri frumoase care vin din alt anotimp, din altă realitate și se întâlnesc aici pentru un rewind cu ochii închiși cercetâd blândețea ca pe un obiect fin, lăcuit și plăcut mirositor al unei alte vremi...
excelent gândit finalul.

atunci când ninge văd flori uriașe în loc de oameni
adorm lângă o sobă
unde focul arde benign
iar filmul rulează în noapte cu ochii roșii

fără

nici cel mai mic

fășîit

ce pot să zic? tac, citesc și recitesc... și admir!