În fiecare zi pierd aceeași bătălie ce toată viața au pierdut-o toți strămoșii mei. Cu nimic nu sunt mai bun decât ei, ci același pattern se vede imprimat și în mine. Pierd luptă de luptă iar războiul se apropie de sfârșit. În urmă, lăsa-voi lăsa urmași, care, la rândul lor n-or să fie mai breji decât mine. Și așa se perpetuează un clan de ratați brainwash, un neam de lowlife, exemplare identice ontologic în prostie și neputință, din rasa postmodernilor oameni slabi... Clanul de care vorbim e la fel ca oricare alt arbore genealogic; aici sau acolo tarele sunt aceleași, dar diferă manifestarea lor în indivizi. Fiecare pește se prinde cu viermișor, însă viermișorii pot varia în funcție de gusturile peștelui...
Deșartă discuție. Neproductivă, cum s-ar zice.
Iacă m-am născut și eu, trăiesc azi și ieri și mâine, iar după mine s-or naște alții, dar tot ca mine. Că și eu îs ca alții... Cerc închis.
Stau de mă sprijin în propria umbră inconsistentă. Cam singur la ora asta târzie de viață. Cam pustiu pe străzile acestui ghetto existențial. Eu –și alții ca mine, trupa desăvârșitei solitudini. Mi-e teamă să-mi rostesc numele: toți îl poartă și vor răspunde ca la catalog de-l vor auzi! Mă lepăd de nume. Orice fac, va mai fi fost făcut, orice aș gândi, a fost deja gândit, și mult mai bine chiar de cât poate lumina becul meu. Mă lepăd de gândire, mă lepăd de însușiri. Nimic nou sub soare –iată condiționarea supremă. Din universul ăsta închis nici găurile negre nu-ți oferă scăpare...
Majoritatea celor 6-7 miliarde vor doar să-și trăiască viața și, poate, o moarte onorabilă, nimic mai mult. De ce aș pofti eu altceva? Ei clădesc case, poate chiar vile, cresc copii, fac afaceri, își mai înșeală partenerul de viață din când în când, și încearcă din răsputeri să-și legitimeze destinul (pentru că, vezi, omule, destinul tău e plat și asfixiant, el trebuie răscumpărat ca să ți-l poți asuma) prin tot felul de povești mărețe, grandioasele mituri arhaice transfigurate doar superficial de modernitate. Adevăr, Iubire, Patriotism, bla,bla,bla. Sau, eventual: Bogăție&Faimă, Supersex, Putere...
Toate, cum au fost, așa le-avem, și așa au să rămâie. Schimbările operează la nivelul suprafețelor, se manifestă “în coajă” fără să afecteze nucleul. Of, chiar nimic, nimic nou sub soare?.. Stai, parcă am văzut ceva… nu, nu, scuze, era un praf în ochi și lacrima stoarsă de acest praf mi-a părut autentică și deci o noutate, oarecum. Dar postmodernilor nu le pasă de “chestii autentice”(de “noutăți”, poate). Este fezabil? Are succes? Iată întrebările-clișeu repetate de toate gurile, ce ajung în contextul globalizării, să vorbească aceeași limbă a banilor. Orice întemeiere metafizică e refuzată, deși în mod pervers ușa e lăsată mereu deschisă religiozității eclectice, relativului panteon populat cu neputicioși idoli...“absoluți”! Ghilimelele sunt zodia inconfundabilă a timpului recent, totul intră sub imperiul ghilimelelor, căci între ele totul devine posibil, nu real, nici ireal, ci mai-mult-ca-real. Simulacrul –acest prea-adevărat-ca-să-mai-fie-adevărat, babelul indeterminării, hedonismul cu o mie de capete, fenomenologia evidentului (citește: a imanentului îmbogățit cu forța), perspectivismul de piticanie complexată și corectitudinea politică (securista reminescență a gândirii tari), întregesc portretul Fiarei apocaliptice. Ar trebui să ne spăriem, să depunem pocăință la picioarele Dumnezeului omorât cu atâta vervă de prometeul nihilist, patriarh al epocii noastre?... Nu, dragă, fii pe pace: Apocalipsa e veselă, antihristul e personaj de desen animat, lumea pufăie iarbă și tranzacționează Nirvana la bursă!..(Sau invers, cine știe...). Totul se vinde, în special sexul. Moartea, în schimb, și-a pierdut valoarea, s-a depreciat. Ea e omniprezentă: o vedem la știri, o intuim ca refulare în vitalitatea orgiastică a semenilor, în teama celor bătrâni, în suferința bolnavilor; ea ne lovește pe furiș, în ascuns, roade secret la temelia ființei. Ne-am obișnuit cu ea... Din când în când, mai îngropăm pe câte unul (una), spunem Dumnezeu să-l/o ierte! și-i dăm înainte cu...murirea noastră cea de toate zilele. A muri este demodat. Arta muririi, însă, are prețul diamantului, este trendy.
Dacă nu faci parte din sistem, sistemul te neantizează: ești ignorat, nu ți se recunoaște prezența, tu de fapt nu exiști, ești doar un reziduu neimportant, un deșeu al sistemului. Ți se anulează prezența ta ca voce în lume... Într-o vreme a suprasaturațiilor, cin’ te-o lua în seamă pe tine, mă pricăjitule?...
Dar, daca te faci un nihilist cuminte, un cetățean respectabil al secundei, ai șansa de a fi asimilat: atotputernicul Matrix te înfiază, mai mult, te învestește cu harul celebrității. Apari în centrul atenției, reflectoarele focalizează mutra ta, preocupată să nu calce vreo virgulă din decalogul corectitudinii politice, viața te e luată la puricat. Iată, tocmai ai devenit interesant! Provoci curiozitate, uneori mirare, rareori intrigă. Rostul tău e să placi, să fii încântător. Orice ai fi, om politic, intelectual, lider religios ori terorist, mas-media te transformă în superstar, un depozit încărcat cu valorile mai-mult-ca-prezentului, un idol pentru noile generații.
Îmbâcseală mare în atmosfera clubului, fum și lasere, amorfia gloatei și pestrițul viermuitor al trupurilor în transă. Tu, DJ-ul, dumnezeu de-o noapte al lumii, tragi aer în piept cu nesaț, bucuros că e aerul tău...
Dar stai! După cele 15 minute de glorie cantitativă (rating-ul a rămas unicul criteriu axiologic), devii iarăși banal, de fapt, mai rău: ieșit din trend...demodat... Sfârșești ca o curvă epuizată, folosită la maxim pentru extazul lumii. Mâine va fi altul în locul tău. Și tot așa până când reflectoarele n-or să mai aibă curent și se vor stinge definitiv.
Until then, the show must go on!

23 noiembrie 2005