închidea ochii
mintea lui devenea
un fel de labirint pădure
se rătăcea de bună voie
oricum dincolo de fiecare luminiș
sclipea un izvor numai al lui
alerga în amestecul de sus și jos al copacilor
fără să mai aibă vreo importanță singurătatea
sau mugurii umezi ai tristeții
între lumină și ochii lui curgea un sînge lăptos
printr-un cordon ombilical
umflat de atîta frumusețe
îi ieșeau pe gură culori
și niște sunete
pe care nu le putea regăsi
în liniștea cenușie a amintirilor
din cînd în cînd totul se apropia atît de mult
încît strănuta brusc
deschidea ochii și era cu adevărat
singur