Dacă ar fi esența cărnii gândul,
Nu m-ar opri distanțele mârșave,
Ci le-aș străbate surâzând ca vântul
Ce-adunce-n portul tău iubit epave;
Nu mi-ar păsa ca între noi pământul
S-a așternut hulpav căci în secunde
Gândurile-mi sprințare,-nconjurându-l,
Te vor găsi oriunde te-ai ascunde.
Dar iată, îmi denunță neputința
Același gând de a-ți urca Olimpul,
Fi'ndcă din lut și apa mi-e ființa
Și mă strivește între spițe, timpul.

Împovărați, sub humă, de tăcere
Noi mângâiem cu lacrimi doar durere.

Sonet XLIV de William Shakespeare

f the dull substance of my flesh were thought,
Injurious distance should not stop my way;
For then despite of space I would be brought,
From limits far remote where thou dost stay.
No matter then although my foot did stand
Upon the farthest earth removed from thee;
For nimble thought can jump both sea and land
As soon as think the place where he would be.
But ah! thought kills me that I am not thought,
To leap large lengths of miles when thou art gone,
But that so much of earth and water wrought
I must attend time's leisure with my moan,

Receiving nought by elements so slow
But heavy tears, badges of either's woe.