Mai întâi se transformă într-o ciupercă, apoi în pălărie ale cărei margini se pliază, uniformizându-se în strop vâscos de miere lichidă. Stropul se alungește, capătă forma unui fus, bulbul din mijloc se lipește sub calota metalică, alte picături mult mai mici urcă și se prind în ciucuri de clopotul meduzei, atrăgându-l înapoi în străfunduri. Pot urmări minute în șir, ca hipnotizat, ceara fluidă, alungată iar și iar între capetele veiozei.
În această seară am lăsat cazanul de la Gundestrup într-un folder și ascult acum, aciuat în fotoliu, melodia cu un tren care sosește, încetinește, însă nu oprește în gară. Doar câteva becuri luminează holul scărilor din blocul vecin. Întuneric în cameră și prin fumul țigării disting jocul bulelor de ceară. Un perete e albastru, celălalt oranj. Am brațele amorțite și aud ca prin vis vioara ce însoțește călătorii și bagajele smucite spre vagoane.
Locomotiva șuieră prelung, însă cumva moale, să nu tulbure somnul orașului. Strigătele călătorilor sunt și ele ritmate, nu stridente, izbucnesc toate odată și se opresc la unison.
Simt cum țigara alunecă dintre degete, tresar și o las în scrumieră, probabil că am stins-o, nu știu, fumul e albicios și picioarele au amorțit, întinse pe covor.
Lisa Ekdahl duce degetul la buze: Shhhht, it’s oh so quiet...., o prefer pe Bjork, dar ea ar țipa și mi-ar aduce înapoi, în garsonieră, păpușile din cârpă, m-ar smulge din fotoliu, cu toate împotrivirile și m-ar trimite la un folder cu laioli.
Shhhht... abia de aud jos, pe aleea din parc, pașii perechi ai unui cuplu. E frig dar las ușa balconului deschisă, cât să unduie fumul și să.... Eva se așează în fața mea. Tace. Zâmbește.
Încerc să o întreb. Îmi face semn că totul este perfect. Să nu mă sperii.
Pesemne că s-a terminat congresul de diabetologie, ridic sprâncenele, însă ea țuguiește buzele tătăițule nu vorbi tătăițule sunt aici, dormi, eu te veghez. Palma aceea parfumată îmi mângâie obrajii. Închid ochii și simt cum dincolo de fotoliu mă cufund mult mai adânc, într-o apă sau în vid, sunetele din jur se propagă trunchiate, un fel de ecouri dispersate, voci care interacționează, se frâng, se întorc. Nu înțeleg, e un zumzăit monoton, cât să nu-mi zgârâie urechile, cât să mă ducă mai departe pe câmpuri cu maci sângerii și stupi vopsiți de bunic în verde, rânduiți soldățește. Pe balconul miniatural e un du-te-vino de insecte vărgate. Bunica stă pe un scaun, îmbrăcată într-un capot, cu degetele deformate de la reumatism, strânse în poală și privirile aiurea, gata să se desprindă și să se prăvălească din înaltul cerului. Undeva într-o cameră sunt două fotografii. Un tată și o fiică. E tot ce a mai rămas din ei. O oglindă îi tot întoarce și un bichon de pluș, așezat pe o pernă de catifea, îi păzește să nu iasă.
De undeva de la suprafață, ochii Evei mă urmează de parcă ar vizita un muzeu. Trec prin bucătărie și se cațără pe vârfurile retezate ale părului, coboară pe trotuar și se grăbesc să mă ajungă.
Melodiile se succed acolo sus, deasupra apei, mereu în surdină.
Bunica îmi spune că s-au adunat nori de ploaie, nici nu termină bine când vântul bufnește deschizând larg ferestrele, îmbracă-te gros, nu o aud, rotește un braț ca să o înțeleg, e tornadă, ne va lua valvârtej și ne va duce hăt departe în cimitir. Cad țigle și mă feresc, una mă lovește în frunte, pipăi și dau de-o rană îngustă, amețesc, mă clatin, mă sprijin de pereți, bâjbâi după ușa prin care a dispărut draga mea bătrână.
O mașină a intrat într-un șanț, cineva horcăie, câinii latră prin curți, oamenii s-au adunat, cheamă Salvarea, n-au telefoane și se agită țopăind, sirena unei furgonete urlă undeva la colțul străzii, pașii se rostogolesc pe asfalt precum bilele de fier într-un jgheab de piatră, vântul învârte ramurile pomilor, picură, potopul se revarsă, ploaia răpăie în geam.
Ochii Evei au devenit verzi, de smarald, urmează-ne, mă îndeamnă, hai tătăițule, nu e vreme de poposit în cimitir! Fug după ei, palma e plină de sânge, trec prin curte, apoi prin grădină, mă las pe vine și țâsnesc în văzduh, ca un resort, mereu înainte este Eva, simt apa, simt vidul despicându-se, plonjez cu palmele lipite, vacarmul de dedesubt nu încetează, e tot mai strident, se amestecă ploaia cu sirena cu vocile cu alarma cu scrâșnetul caldarâmului, hai, hai tătăițule, aud deasupra, vâslesc, mă scutur, ies.
Singur în mijlocul camerei, cu urechile țiuind. Caut să dibui zgomotele amestecate, șăgalnice și autoritare. Să fie liniște! Întuneric împrejur. Ceara urcă și coboară în veioza fusiformă. Cred că sunt treaz, nu știu, de undeva dintr-un colț răzbate tot concertul ăsta bahic, mă îndrept într-acolo, mă împiedic de covor, mă rostogolesc lângă pat. Cred că m-am lovit, fruntea e umedă și mă gâdilă... Mă târâi spre noptieră. În mod ciudat, cu cât mă apropii, tâmplele nu mai zvâcnesc, nu mai aud vălmășagul de instrumente, e un singur țârâit interminabil, familiar, enervant.
Îmi dreg vocea, ridic receptorul și bolborosesc un “alo”.
-Tătăițule, ce faci? Te-am trezit? Unde ai dispărut aseară? Te-am așteptat în foaier mai bine de-o oră, Matei nu știa nimic de tine... Ești bine?
Pipăi sub cuvertură pachetul de țigări.
-Da...
-Auzi, mi-am găsit serviciu mâine-mi dau preavizul să le spun fetelor că plec?! mi-e frică dacă nu mă descurc? au venit medicii la stand au întrebat de produs au întrebat dacă se dau emc-uri pentru participare dar mâncare? oamenii ăștia crème de la crème tătăițule profesori și farmacisti-șefi directori de spitale n-auuuuu bani auzi?! dacă se mănâncă!!!! vânători de emc-uri vor acoperire de malpraxis știi matale ce buzunare largi au la halat! deci ești bine mă bucur abia aștept să încep dincolo iar mi-a venit telefonul mult mama nu-l mai plătește poate pui o vorbă bună aș veni să te văd n-am timp asta e n-am timp felicitări pentru prestație incredibil!!!! cu pardesiul ăla ponosit și... și toată metamorfozarea faină piesa, tătăițule, chiar credeam că o să aduceți un cățeluș iar matale o să vorbești pe fundal faza aia cu cablul... faină...
Trag din țigară, poate o ascult, receptorul e pe noptieră, eu rezemat de pat, lichidul din veioză se umflă, se subțiază, urcă....
Minutele trec, orele trec, strecor câte un cuvânt, cuvântul se pierde în șuvoi, nepoțica mea perorează (cred că gesticulează, zâmbește aprobator, se încruntă), o las, altă țigară, înmoi vată în spirt și tamponez rana de pe frunte, din receptor continuă neobosit, ca un motor bine uns, glăsciorul acela de femeie-copil.
Mă hotărăsc să intervin.
-Eva (răspicat)!
Povestea ei continuă...
-Eva!
Se oprește.
-Am... un prieten care are nevoie de un neurolog... Știi, mama lui e bolnavă! Tu cunoști fel de fel de doctori, mă întrebam dacă m-ai putea ajuta cu o recomandare, să nu stea biata femeie pe la ușile cabinetelor... Aș rămâne dator, să-i zici asta!