singurătatea nu are pe nimeni
e goală ca o duminică de piatră.
dacă o iei în brațe să o dezmierzi
câinii te latră.

o întâlnești în mai toate barurile de noapte
față de care am alergie, grimasă și frică.
acolo ea plânge, mușcă, zgârie, miaună
ca o pisică.

am întâlnit-o până și-n ochii giocondei
cum sta gânditoare, cu zâmbetul de sirop
în colțul muzeului, sorbind surghiunul
strop după strop.

cu fața ciupită se mai zbate și-n mine
aidoma dansului Salomeei
când treiera capul botezătorului prin
pustiul Iudeii.

când bântuie ca o nălucă prin anatomia lumii
cu aproape nimic nu poți s-o aseameni.
alungați-o din inima voastră, că-i târfă,
măi oameni.