fi-vei oglinda sufletului! mi-au spus ursitoarele la naștere
și am crescut apăsat de această sarcină-obligație
toată lumea privea și-și întorcea capul îngrozită sau plină de scârbă
așa ceva nu mai văzuseră până la mine.
credeam că toți or să se bucure
că-și pot vedea și admira sufletele
dar cei mai mulți fugeau din calea mea sperând să mă vadă mort.
sau să nu mă mai vadă. eram ca un blestem crescut în carne
și m-ar fi alungat din cetate
cu pietre
dar cum nu puteau, mă evitau.
mi-am luat destinul în traistă și am ieșit pe poarta cetății
urmărit cu coada ochiului de toată suflarea.
luasem calea pustiului.
dihăniile se oglindeau și căutau prietenie vedeniei.
florile se opreau cu bobocii la gură,
nevenindu-le să creadă ce văd
păsările vedeau cerul prefirat prin aripi de îngeri
și revărsau cântări de mulțumire.
până și norii se întindeau să se vadă, aranjându-și bărbile.
numai noaptea scrâșnea îmbufnată că nu vede nimic
iar stelele nu-i erau de vreun ajutor
și-atunci, ca să nu se mai împiedice de mine
m-a-nghițit, gândindu-se
că-n atâta-ntunecime
mi s-o duce toată puterea
uitându-mi rostul.
ce se întâmplă cînd omul își deschide sufletul ?
se face bine.
Comentarii aleatorii