Uneori mă gîndesc că totul este o imensă piesă de teatru, că de fapt nu poate exista în realitate atît de multă prostie sau atît de vie durere ca aici, ca acum. Că nu se poate să iubim atît de nebunește sau să ne temem atît de paranoic. Că nu poate fi adevărat. Că viața este prea perfectă în cruzimea cu care mușcă din noi ca să fie reală. Uneori îmi vine să întorc capul brusc și să întrezăresc miile de ochi ai celor ce ne privesc de dincolo de cortină. Senzația aceea că ne privesc martori aproape invizibili cu o curiozitate stranie. Că am putea foarte bine opri totul la fel cum oprești banda unui magnetofon. Că aburul deasupra cafelei ar îngheța brusc, avioanele ar împietri în aer iar oamenii pe străzile orașului. Senzația că de fapt există altceva în spatele lucrurilor deși toți, aproape toți am uitat că aici este vorba doar de o scenetă, un alambic de circumstanțe așezate într-o ordine fragilă care ar putea la fel de bine să nu existe sau să nu însemne nimic. Uneori mă gîndesc că poate unii ne-am însușit rolurile pînă la identificare în timp ce alții simt că există mai mult decît atît. Că dincolo de ele, de aceste roluri, există altceva și că poate acel ceva este ceea ce dă sens acestei absurde piese de teatru. Uneori zic ferice de cei ce nu știu asta, de cei ce nici măcar nu o bănuiesc. Ei pot dormi liniștiți, pot sforăi în voie. Toată lumea este a lor. Ei o gustă și ei o merită. Pentru că nu o contestă. Ei se simt bine aici. Ceilalți, cei ce bănuiesc că ceva nu este în ordine au o nefericire dublă. Nefericirea de căuta un rost acestei piese în care au fost încorsetați dar mai ales nefericirea de a fi sortiți să viseze mereu la universul misterios de dincolo de umbra prelungă a cortinei. Pentru ei totul, dar absolut totul, este o întrepătrundere de sensuri și măști, un labirint nedrept de alternative. Ei nu au soluții. Ci doar tînjiri.