Clădim vise pe aburul

respirat de pământul reavăn

obosim mintea

cu povara pietrelor

întâlnite pe urcușul muntelui

mușcat de ceață.

Ne ies oasele prin piele –

slabi de înger,

îngrășați de demonul

care ne gâdilă tălpile

în fiecare dimineață la trezire.

Amânăm mereu deșteptarea

pe care ceasul ne-o urlă

în fiecare secundă.

Poate că mâine...

și mâine moare-ncet

pe buzele crăpate.