moartea mă înghite și mă vomită, cât durează o scuturare de termometru -
"sunt matilda, așa mă numesc oamenii zimțați"
(urmărindu-le trecerea fugară, nu le rețin decât parfumul în dimineața următoare). aș fi împrăștiat piper negru măcinat pe sub bancă,
dar tot eu strănut, o moștenire
de la străbunicul (era poet de profesie fără profesie totuși), și cum li se întâmplă tuturor artiștilor, în lipsa inspirației sunt doar muritori de rând.
iar matilda nu a mai apărut cu rochia ei roșie fără buline, e simplă și doarme încâlcindu-și visele sub pernă. iar dimineața nu știe cu care capăt să înceapă, fiindcă ea vede trezirea o continuare a visului început. dacă visează că se clătina pe acoperișul unei clădiri de douăzeci de etaje, când deschide ochii sare ca să o vedem cum moare sau se așază pe betonul acoperișului plângând
și plânsul ei stârnește o ploaie. seara își ascute regretele pentru o mai mare dragoste tăvălită în carnea ei fragedă de fecioară, care iubește din greșală (doar îngeri). mai mare plăcere de a-i mirosi simțurile ieșind de sub piele, când o apucă de mijloc, îi mângâie coapsele. o femeie care se culcă, având sânge albastru în vene, cu primul bărbat. se culcă pe spate adulmecând cerurile schimbătoare în ochii îngerilor.