Plouă ca nisipul, dens, într-o clepsidră;
Vântul își înnoadă capete de hidră
Pe la colțul străzii și-n penumbră fumul
- Duhul din canale- îmi zidește drumul
Presărat cu solzii șarpelui de piatră.
Cântecul bicisnic închinat de-o șatră
Lunii, se pornește; în butoaie, focul,
Dincolo țiganca deslușind ghiocul,
Și-un tâlhar ce-și scoate, de la brâu hangerul
Ca să îl acută, mă-nspăimantă. Cerul
Se coboară-n creștet și peste bordură,
Apa se revarsă, lent ca o tortură
Născocită-n evul minților bolnave.
Plouă-n cavalcade. Întâlnesc epave
De-amorezi bezmetici, încercând s-aprindă,
Cu-n sărut, în oase, umeda colindă,
Muncitori - scheleții, care se îngroapă,
După truda zilei, nu-n pământ ci-n apă
Și bătrâni pe care ploaia nu-i alungă
Fi’ncă uită-ntruna unde vor s-ajungă.
Plouă în rafale lungi de mitralieră;
Aerul e rânced și-mbâcsit, de seră.
Un tramvai ce scuipă, ultimele rații
De lumini betege, năvălind în stații
Îi adună-n pântec. Tot orașul pare,
Despuiat și galben, sub potop – căldare.
Am pierdut o arcă. E târziu. În taină
Frigul îmi deschide rănile sub haină
Și-năuntru-mi bezna spaimelor se lasă;
Cred că-n seara asta nu ajung acasă.

17 septembrie 2007