slăbiciunea mea mai tare decât cimentul
împăturită într-un ştergar îmbălsămat cu
balsamuri de pe vremea lui Mentuhotep

farmecele tale împodobind arcurile pastelate
ale genelor căzând ca nişte cortine de fier
pe amprenta dintre săruturi

eu, întipărit în tăbliţe cuneiforme
cu promisiuni ancestrale împletite în funiile părului
peste care briciul nu-şi opintise lama

tu, rândunică visată de primăveri şi de cuiburi
femeie înmugurită ca o tufă de rozmarin,
ochii afine sau zmeură coaptă ce-mi amintea
de copilăria şi joaca prin văile Hermonului

eu bântuit de prezumţii
catehizat în legea cea dreaptă cu punerea mâinilor
ars pe alocuri de flacăra rugii roasă de timp
şi distanţe

tu suliţă a vrăjmaşului
cu trupul mai moale ca miezul de pâine
mirobolantă licoare prin care am căzut în orbire,
cum ţi-ai aruncat mreaja ta peste mine
împresurându-mă?

fraţii mei dincolo de porţi aşteptau cu
lacrimi în chivot, exonerând armistiţii,
ai tăi necontenit învârtind la râşniţă
manducaţi în arta războiului

de ce
drumul meu netezit de înger cobora la Sorec
în dimineaţa aceea înecată în Marea Moartă
când edomiţii mi-au găsit sevele în pustie?