Frizerie sau cabinet stomatologic; nu era sigur asupra destinaţiei încăperii în care intrase, semăna cu budoarul unei femei din altă epocă. Aranjamentele îi dădeau certitudinea unei prezenţe feminine. Poate se lăsa înşelat de aparenţa parfumurilor învăluitoare, dar credea, fără să audă, în şoaptele de dincolo de uşă.
Pereţii dezvăluiau încărcătura mitologică în care se pierduse decoratorul. Lucrarea cu mii de capete părea fără sfârşit. Chiar îl mira lipsa arhitectului de la o asemenea epopee rămasă fără final. O fântână arteziană ascundea sub susurul artificial incantaţiile cu iz conspiraţionist. Clinchetul metalic al apei de culoarea plumbului topit îi atrăgea atenţia asupra coroanelor de irişi care o înconjurau ca pe un altar funerar. Se apropie şi inspectă instrumentarul amestecat şi răvăşit pe platforma de gheaţă de lângă scaunul stomatologic cald şi aromitor. Erau acolo piese inestimabile de muzeu, instrumente chirurgicale, perii cu mânere de argint în care căută zadarnic sclipirea roşiatecă a părului Imdiolei şi sticluţe săpate în flori de mină, ascunzând culoarea pomezilor frizeriţei.
Probă absent o pereche de ochelari atipici, dar nu găsi oglinda care să-i arate schimbarea chipului, se miră de acul magnetic învârtindu-se ca un titirez fără să găsească puterea polilor, scrijeli lujerii florilor care se dovediră pline de viaţă, sângerând dureros şi neverosimil. În sfârşit, ascultă la uşa de sticlă şi, în afara cântecului mat al apei, nu desluşi decât paşi îndepărtaţi. Temându-se de o postură compromiţătoare, se cocoţă în scaunul prea înalt şi aşteptă.
Fără ferestre, încăperea era luminată de o semisferă cu ţurţuri de candelabru ce lăsa să pătrundă ceva din limpezimea de afară. I se urî aşteptând fără gânduri, cu ochelarii ciudaţi pe nas, pierdut în contemplarea imaginii deformate, reflectată pe luciul vaselor de inox.
Se văzu copil pe scaunul frizeriei din sat admirând uşa veche de secole, cu balamalele lăsate şi lăsând urme circulare pe lutul de întins cu siguranţă de o mână mică de femeie.
„ Eram destul de mare când m-a tuns frizeriţa cea bătrână. Ştiam că era pentru ultima oară; era grav bolnavă. Toţi ştiau că trebuie să moară şi se mirau că, sub chipul acela candid se ascund germenii descompunerii”.
Adolescentul timid admira cu gura deschisă formele doctoriţei torturându-l cu freza. „Parfumul ei era unic, îţi îmbia nările fremătând să-l soarbă, să-l poarte în amintiri îngropate de amintirea altor parfumuri până la capătul zilei cele lungi. Mi-o închipuiam fără mănuşile reci purtând o coroniţă de lăcrămioare. De atunci, asemuiam femeile iubite şi uitate cu aceste flori ale imaginaţiei tinereşti”.
Prezentul chip nu-l interesa. Puterea sufletului, tânjind după dragoste, era mult mai atrăgătoare. Se pierdea în înşiruirea de chipuri şi simboluri care rotunjeau şi aureau încăperea. Cineva de alături îi îngâna delirul cântând la pian. Ar fi vrut să reţină ceva din suavitatea sunetelor, dar nu putea să reţină decât tonurile dureroase. „Uimitor cum muzica asta se potriveşte gândurilor mele. Valurile îşi schimbă prea repede direcţia, ecoul falezei ameninţă să oprească apa obligând-o să se întoarcă în dreptul doliilor pentru a reintra în matcă purtând pene, frunze şi cadavre de animale, însoţind-o şi amplificând strigătul singuratecului”.
„Dincolo nu e nici urmă de veselie. Ei sunt trişti. Eu sunt gata să ajung la ei. Ea va intra dintr-o clipă în alta. Zadarnice explicaţii! Cum să-i explic prezenţa mea aici, deşi un tuns, bărbierit sau măseaua care mă doare subit sunt motive plauzibile? Cum să-i mărturiseşti că le cunoşti pe amândouă? Mă rog, pe una am văzut-o o singură dată, cealaltă a făcut dragoste cu mine de multe ori şi, tot de atâtea ori, o bănuiam că jinduieşte după foştii iubiţi. Aştept să intre numai una, dar, cumva, le voi avea pe amândouă. Vor fi necesare explicaţii pe care nu le pot da”.
În alt context, într-o încăpere mult mai sărăcăcioasă deja mai trăise asta. Acum, pereţii prinzând viaţă, murmurau legende pierdute. Povesteau despre amintirea popoarelor dispărute în negura vremurilor şi despre iureşuri flămânde de glorie. Aminteau poveşti de dragoste acoperite de pulberea bătrâneţii şi a morţii. Cutremurau conştiinţa răzvrătită împotriva nedreptăţilor şi ascundeau faptele ce nu trebuiau menţionate.
Transferat în singurătatea unui codru secular, i se părea că soarbe din veşnicia umbroasă a copacilor. Îi simţea prezenţa în vălul verde-foşnitor anunţând linia veştedă a orizontului. Şoaptele ei căpătau rezonanţe profunde venite de dincolo de limita ecoului. Era tot mai aproape. Îşi scălda sufletul în irizaţiile sfârşitului de vară. Boarea glasului, tot mai puternică, tot mai rece, îi mângâia creştetul. Nu-i vedea silueta; era una dintre umbrele pădurii. Nu-i mai dăruia dragostea, doar amintiri deşarte. Dezamăgitoare era şi lipsa Iriziei. Cele două aşteptări nu se contopiseră într-o singură prezenţă menită să-l trezească din coşmar, însă nu renunţa. Continua să-i accepte apropierea aţâţătoare răscolind în trecut, în cenuşa stinsă a clipelor fericite.
Apoi, nevolnic, fără a se opune, se lăsă purtat ca într-un vis pe drumul întoarcerii. Ar fi fost inutil să înoate contra curentului şi să se prindă de crinii de mare ca de ultimele speranţe. Se trezea greu în uscăciunea lumii reale. „Trebuie să merg acasă”. Însă mai întârzia în molatecul fior al întâlnirii cu ea. Uitase de Şarpele de aramă.

Dorea să revină cât mai curând în singurătatea dormitorului său. Aştepta cu ardoare să simtă iarăşi apropierea lucrurilor din penumbra avatarurilor plictiselii sale, să se lase ispitit de fericirea trecutului văzută prin ferestrele conştiinţei sale. Acum, răbda căldura amăgitoare a primăverii, culoarea irişilor de pe marginea şanţului şi şuşoteala ambiguă a femeilor scuturând frenetic covoarele şi bătând pernele cu palmele grele de muncă.
La gardul dinspre grădină, nările refuzau să primească mirosul leşiei folosită la spălatul perdelelor tomnatice. La drum, auzea zgomotul paşnic al bobocilor de gâscă. Se depărtaseră nepăsători de cloşca legată cu un cordon de la o rochie veche. În acea rochie cu înflorituri populare o cunoscuse pe Lenuţa. Venea de la ibovnica lui, femeie văduvă de peste trei sate, când găsi cele două familii deja înţelese. S-a supus cu bucuria sălbatecă a fatalistului, uitând să regrete. De asta, toată viaţa s-a temut că nu poate iubi cu adevărat, până acum, când descoperi că acea făptură, cu chipul uitat, era încă prezentă în mintea sa cu gesturi şi frânturi de cuvinte. Deşi ocolise să şi-o readucă în amintire, prezenţa ei era mereu tânără.
„O lume şi-a întors faţa de la mine. Vara pestriţă, femeile ce-mi zăpăcesc gândurile cu suferinţă şi iubire, cortegiul funebru al unuia care şi-a găsit să se bucure de o moarte bună, florile cu parfum de veselie şi toate senzaţiile efemere ce plăsmuiesc doar regrete. Rămâne în suflet doar lupta cu neastâmpărul imaginaţiei aşternând urmele înfrângerii pe hârtie. Doream să găsesc un mijloc de purificare şi m-am ales cu încă un idol. În ciuda tuturor eforturilor mele, n-am realizat decât un nou gen de amăgire, în care se complac câţiva oameni. Trăiesc senzaţia ultimelor zile ale unei vieţi de nimic. Lâncezeala din patul meu de moarte nu dă naştere decât unor iluzii sterpe şi clipe de coşmar. Cândva, doream să învăţ din conversaţiile cu necunoscuţii. Pribegeam prin oraşe ca prin deşerturi, bucurându-mă să intru în vorbă cu cineva, încercând să-l domin, să-i îmblânzesc dorinţele sau temerile doar ascultându-l. Faţă de străini, oamenii obişnuiţi îşi păstrează secrete doar cele mai puţin importante ticăloşii sau defecte. Cu naivitate, mă îmbărbătam că sunt mai greu de citit decât majoritatea celor pe care îi descoseam doar printr-o aprobare vagă a unor idei preconcepute furate din alte şi alte asemenea conversaţii”.
Se temuse să aibă o „moarte bună”. Făcuse eforturi repetate să-şi curme viaţa uşor, precum îşi închipuia căderea unei pene la pământ. Dar, înainte de fiecare încercare, dorinţa îi slăbea şi nu ducea nimic la bun sfârşit. Moartea era o prezenţă obişnuită pentru unul care îşi simţea sfârşitul, dar încerca să-l devanseze căutând cele mai umilitoare şi mai evidente mijloace de sinucidere. Trebuia să se ridice la înălţimea faimei de care se bucura în sat. Nu dorea s-o sfârşească din laşitate şi nu-l împiedicau scrupule religioase; găsea că ar fi ultimul act de vanitate să decidă el clipa şi să adoarmă cu zâmbetul pe buze, precum un îndrăgostit în iatacul iubitei.
Simţea că femeile îl bănuiau şi nu-l slăbeau din ochi. Trimiteau copiii să-l spioneze. Parcă îi auzea cum dau raportul despre bunicul.
Îşi cultivase auzul şi ştia precis când era privit pe geam, luându-şi aerul unei mumii în aşteptarea învierii.
„Cel mai bun final pentru basmul Şarpelui de aramă ar fi promisiunea conceperii altuia care să-l continue sau prelungirea lui la nesfârşit. Voluptatea imensităţii, misterul care răspunde întrebărilor cu alte întrebări, senzaţia că sfârşitul este aproape, inducerea unei păreri de rău mai puternică decât moartea, clinchetul tot mai depărtat al unor chei, încrederea că cineva tot o să aprindă ultimul pai de chibrit în întunericul existenţei noastre, şoaptele unei amintiri pierdute sau văpaia unei promisiuni care ţi-o faci în momentele de deznădejde; acestea sunt motivele renunţării la conceperea unui final şi … ceva–ceva tot mai rămâne. Celor care nu vor înţelege, le voi oferi sfârşitul creatorului, mai simplu şi mai cuprinzător decât orice explicaţie.
Dar Druţu? Pribeagul gărilor, cerşetorul marilor oraşe, locuitorul canalelor, fugarul principiilor şi cuceritorul femeilor gravide fără adăpost, îşi consumă tinereţea în căutarea Iriziei chiar dacă ştie că ea nu există, născută fiind din spuma neagră a întunericului unei minţi bolnave, din creiere înfierbântate de nevoia de mit ale unor gură-cască ce aşteaptă să fac din oglinda deformată a traiului nostru o poveste moralizatoare. De ce sunt tentat să-mi prelungesc chinurile în aşteptarea lui, când ştiu foarte bine că i-am transmis morbul modelării fără sfârşit a unei poveşti fantastice”?

Din grădiniţa în care Lacedemona aştepta să răsară flori întârziate, apărură copiii trăgând de sfoară un zmeu uriaş ce închipuia un peşte opintindu-se anemic şi murdar în coada de iepure. În faţă îi ataşaseră capul ştiucii prinsă de Druţu. Îi lipiseră ochii Izoldei, păpuşa din copilăria cuminte a Lacedemonei şi-i agăţaseră cerceii de argint ai străbunicii. Tăiară calea cortegiului funebru al babei Safta, prima moarte bună din acest an; primită cu satisfacţie de preot şi privită cu o bunăvoinţă jignitoare de cei tineri. Confundând alaiul, se grăbiră să scoată apă din fântâna în care unii mai simţeau încă iz de trandafir. Bunicul îşi urmări cu desfătare nepoţii şi se temu ca nu cumva femeile, cu mâinile streşină la ochi, să-i vadă şi să le oprească aventura. Găsi în asta un motiv să deschidă simandicos caietul şi să noteze încă ceva.

Sfârşit