A mai plecat un învins. Aseară şi-a încheiat toate socotelile cu viaţa, a deschis larg uşile şi ferestrele casei, implorând întunericul să-l acopere; şi acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au dansat ultimul dans şi, poate, spre dimineaţă, au plecat împreună. În cealaltă împărăţie. Pentru totdeauna.

L-au găsit vecinii spre seară, în ziua de Sfântul Ioan, a doua zi după Bobotează, ţeapăn, plutind pe apa rece ca gheaţa a fântânii din colţul casei. L-au căutat peste tot, prin casă, în beci, prin grădină, pe malul Streiului, râul care curge la cincizeci de metri depărtare de casă, dar dispăruse, pur şi simplu, fără urmă: doar hainele erau frumos aşezate pe scaunul de lângă fereastra deschisă, chiar deasupra fântânii de lângă temelia casei. După o vreme, cineva avusese inspiraţia să se uite în fântână. Acesta, când îl zărise pe Belu, a scos un ţipăt puternic şi se sprijinise de perete. Ceilalţi coborâseră repede, au privit peste stoborul de piatră. De la câţiva metrii, din ochiul de apă, bărbatul se uita, parcă, la ei, avea întipărită pe chipul vânăt de frig o expresie de compasiune, probabil ultima stare, pe care o simţise, când sosise, pentru plecare, îngerul morţii. Murise în timp ce aşteptase cu stoicism, acest moment, cu mâinile încrucişate pe piept. Medicul legist stabilise că moartea se instalase prin hipotermie şi nu prin înec, pe la patru dimineaţa, când gerul era cel mai năprasnic. Practic, sfârşitul venise la câteva minute după ce, în ochii săi, se aşternuse întunericul.

L-au legat cu lanţul de la cumpănă. În loc de găleată, din fântână, au scos un mort. Se adunaseră în curte oamenii de pe toată strada, bătrânii îşi făceau cruci mari, nu mai pomeniseră aşa ceva. Câţiva apropiaţi plângeau. "Ce s-a întâmplat"? întrebau cei ce treceau prin acel loc, opridu-se miraţi. "S-a aruncat Belu în fântână"! Îşi făceau cruce şi plecau, repede, mai departe.

Belu împlinise, chiar de anul nou, şaizeci de ani. În ultimii doi ani nu te mai puteai înţelege cu el. De când îşi îngropase, pe rând, părinţii, iar soţia sa, după 35 de ani de căsnicie, îşi luase lumea în cap şi plecase de la el, la Clara, singurul lor copil, în Timişoara, nu mai avea odihnă, bea mai vârtos ca oricând. Locuia între unguri, în partea ungurească a oraşului, în Ceangăi, iar cei de pe strada principală îşi amintesc şi azi, cum îl vedeau, încă de la primele ore ale dimineţii, cum îşi împingea, ca pe un ambalaj, trupul scheletic, pe marginea drumului. Era înalt şi slab, cu un cap mic şi rotund, ca un ou gigantic, sprijinit pe umerii căzuţi; între trunchi şi capul acela minuscul, din care creşteau urechile mari, ca nişte toarte, la o cană de pământ, exista o mare disproporţie. Avea mâinile lungi, iar degetele subţiri şi îngrijite arătau clar că omul nu-şi câştiga existenţa cu ajutorul lor.

Se oprea, întotdeauna, la birtul din colţ, de lângă pod, locul poreclit, pe rând, "la Wainer", "la Nana" şi, ultima dată, "la Alic", după numele de botez sau poreclele birtaşilor. Acolo îşi începea ziua, dând pe gât "un deţ", adică o sută de grame de rom, băutura lui preferată, pentru a-şi îndepărta greaţa, instalată în pântece, în urma beţiei "soră cu moartea", cum îi plăcea să spună, din noaptea ce a trecut.

Apoi, pleca mai departe, bătea cu piciorul oraşul, trecea, pe rând, pe la cele mai populare bombe de pe traseul închis: "Trei chiloţi", "Grădina de vară" şi, la sfârşit, "Pufoaiaca ruptă". La aceasta din urmă, o tavernă deschisă exact lângă toaleta din piaţa oraşului, gard în gard cu cimitirul, ajungea pe la amiază, cerea întotdeauna ceva de mâncare, de regulă ciorbă de burtă şi răcituri şi apoi. comanda, dacă era iarnă, vin fiert. Cei câţiva prieteni fideli se strângeau, repede, în jurul lui, deoarece era vestit ca fiind generos, îşi dădea şi cămaşa de pe el, amicilor de pahar. Când era în toane bune cânta. Ca în vremurile lui de glorie, când fusese dat afară de la conservator, din Cluj. Avea o voce de bariton, profundă, amplă, personalizată; uneori urca melancolic sau se stingea, alintător. Cânta romanţe. Pe versuri de Goga sau de Coşbuc. Dar când cînta el

"Cruce albă de mesteacăn
Răsărită printre creste
Cine te mai ştie oare
Cruce fără de poveste?"

ridica toţi beţivii oraşului în picioare. Ba mai mult, cântecul răzbătea, trist, până la tarabele din piaţă. În acele momente toată lumea tăcea şi asculta.

"Cântă Belu", spuneau ascultătorii cu admiraţie. Odată, Bâtiu, cel mai dur boactăr de noapte, adică miliţean, al oraşului, despre care toţi ştiau că este un nenorocit de beţiv, s-a luat de el. Mulţi încă îşi mai amintesc de întâmplarea aceea, care a făcut înconjurul oraşului. "Te scoli şi vii cu mine la post, tovarăşe", l-a apostrofat, acesta, bătându-şi, pulanul, ostentativ, peste palma stângă. Era în timpul uneia din multele razii, din anii premergători revoluţiei. În local se lăsase o înfiorătoare tăcere. "Ce spui, creştine?" se auzi, printre mustăţile mari, vocea gravă a lui Belu. Beţia îi sărise, precum la comanda unui fost ofiţer, ce era. Braţul drept se încleştase în buzunarul hainei, pe mânerul briceagului. Ochii îi scânteiau şi în ei se citea ura, oţelită în multele generaţiile de honvezi, ale străbunilor săi. Toţi ştiau că mama sa era unguroaică iar tatăl, Rusalim, jidan. Ba mai mult, tatăl său, Rusalim, dezertase în 40 de pe front, nu vrusese să lupte alături de germani şi a stat ascuns într-o pivniţă, chiar sub drumul din faţa casei, până la venirea ruşilor. Drept recompensă a fost primul deputat în Marea Adunare Populară, din localitate. "Ce zici, creştine ?" , repetă şi mai tăios întrebarea. Cei de faţă jurau că Belu era treaz, de parcă n-ar fi băut nimic în acea zi. Ochii sticletelui Bâtiu se lipiseră, parcă, de mâna din buzunarul haineia lui Belu, care strângea cuţitul ameninţător. Pistolul său era în tocul de la spate. Ezita. Şi-a amintit cu cine are de-a face. Pentru că Belu spunea, adeseori: "eu când beau, beau sânge!", deşi nimeni nu ştia dacă a tăiat, vreodată, pe cineva. După câteva momente de încordare s-a mai auzit doar vocea răguşită, din cauza tutunului, a miliţeanului: "mâine dinmineaţa să fii la post", şi apoi a ieşit afară. Victorie deplină. A băut întreaga asistenţă, până după miezul nopţii.

Cei mai în vârstă spuneau că Belu a fost un copil cuminte şi frumos ca o fecioară, învăţa bine la şcoală şi cânta dumnezeieşte. Toţi însă îl condamnau pe tatăl său, Rusalim, că nu îl lăsa la Biserică. Ba mai mult, tovarăşul Rusalim se opusese cu înverşunare ca el să fie botezat. Deodată a crescut foarte înalt, era mai mare cu un cap decât cei de vârsta lui. Au urmat anii de militărie, apoi anii de conservator. În şcoală, Belu şi-a arătat pentru prima dată predispoziţia spre băutură. Nu se ştie nici astăzi de ce a abandonat şcoala. Unii spun că se încurcase cu fata unui om important din Cluj şi că ar fi fost forţat să plece. Despre asta nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe vreodată. Iar cei ce ştiau mai mult nu au simţit nevoia să scoată la lumină nici o fărâmă de amintire, din acele vremuri tulburi. Cert este faptul că Belu era un om citit, când era bine dispus nu se mai oprea din povestit. Umblase peste tot. Revenise, totuşi, acasă, cu o şcoală de mecanic de locomotivă, apoi, în scurt timp devenise şef de depou în Uzina Siderurgică, avansată, prin anii 78, la gradul de Combinat siderurgic, în care îşi câştigau pâine vreo 8000 de suflete.

Era şi el un şef, dar mai mic, peste vreo câteva zeci de oameni şi vreo 30 de locomotive cu abur, hidraulice şi electrice, pe care le iubea, le ducea personal la revizii sau la reparat în Craiova sau Timişoara. Şi pe oameni îi iubea. În felul său ciudat. Nimeni nu-şi aminteşte să fi făcut, vreodată, rău la cineva. Mergeai la el cu o problemă, doreai o parte din concediu, o învoire, mă rog. Te asculta întotdeauna, atent. "Bine, creştine", te expedia cu glasul său baritonal, solemn. Şi problema se rezolva.

Nu ştie nimeni ce a fost între el şi educatoarea, soţia, sa. Şi-au făcut casa nouă, a venit pe lume fata, Clara, au stat în pace vreo douăzeci de ani şi, chiar înainte de pensionare, pe când fata era studentă la Timişoara, diavolul a găsit, poate, o fisură, prin care şi-a vârât coada, căscând o adevărată prăpastie, între ei. Este adevărat că în ultimul timp venea acasă, tot mai des, însoţit de beţivi, bărboşi, nespălaţi, îi aducea de prin crâşme, beau întreaga noapte şi cântau: cine să mai poată dormi de el? Văzând că nu-i nici o speranţă de îndreptare, doamna educatoare şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la fiica sa. Din acea zi nu s-au mai văzut nicodată.

Belu a împrăştiat toate lucrurile din casă, le-a dăruit, zicea că nu mai are nevoie de ele şi că îi era de ajuns pensia bunicică pe care o avea. În holul casei adusese un butoi din lemn de dud, de vreo sută de litrii, pe care îl alimenta, regulat, cu ţuică de prună. Butoiul ţinea loc de masă, pe care bea şi mânca. În jur aşezase butuci din stejar, aduşi direct din magazia pentru lemene din spatele casei, înlocuitori de scune, ca la cramă. O bardă mică, cu coadă de salcâm, stătea întotdeauna pe masă. De multe ori îi chema, seara, rar, când nu mergea la birt, pe vecinii săi Rully Briceru şi Polly, electricianul, şi îi ruga să bea cu el, scotea ţuică făcută din prune bistriţe, de patruzeci de grade, din butoi, şi cânta. Când îşi trăgea sufletul, lua barda de pe masă, îi pipăia cu drag ascuţişul, o privea ca pe o iubită. Atunci povestea, povestea. Cum a cutreierat munţii, Rully baci îl imita perfect cum mângâia barda, "afară ningea, nu vedeam nici o cabană, se pornise vântul. Vâjâia. Ştiam că ne-am rătăcit. Atunci am auzit lupii hăuind..." Şi povestea trecea cu paşi repezi de graniţa realului.

Tot Rully baci ştia pe de rost povestea din ziua când şi-a aruncat, pe jos, carnetul de partid. Venea tot mai des beat la serviciu, se închidea în birou şi dormea. De pe atunci spunea că nu şi-a propus să facă umbră, prea multă vreme, pământului, prin viaţa aceasta. L-au chemat la partid şi l-au certat. A scos carnetul şi l-a aruncat pe masă în faţa comitetului de partid:" Să faceţi ceva pe el, ar fi zis. E mort de mult mă, e mort". Nimeni nu a scos o vorbă măcar. Cel de la judeţ a înghiţit în sec. Toţi erau siguri că aveau să-l aresteze, dar nu i-au făcut nimic. Îşi amintea, cu drag, de această aventură, cum o numea el peste ani.

În ultimii ani mersese din rău în mai rău. La început a renunţat la băutură. A fost primul semn. Se pocăieşte Belu, râdeau unii din cunoscuţii săi. Şi nu erau departe de adevăr. Apoi, a încetat să mai cânte frumoasele şi vechile sale romanţe. După un timp de tăcere din casa sa se auzeau tot mai des cântece bisericeşti. A fost al doilea semn. În ultimul an. în fiecare duminică, cumpăra pachete cu mâncare şi le împărţea cerşetorilor şi copiilor, la uşa bisericii. Era al treilea semn.

Înainte de Crăciun începuse să umble cu o cruce mare din inox, de unde o fi găsit-o, din casă în casă, şi anunţa pe fiecare muritor că el este Isus Hristos. Purta cu el o Biblie mare, cu scoarţele roase, din care declama cu vocea sa puternică versete întregi. A fost al patrulea semn. Numai că revenea, zilnic, încât, oamenii încuiau repede porţile, la un simplu semnal:"Vine Belu"!

În fiercare zi a Crăciunului l-au scos bieţii enoriaşi pe sus, pe rând, din Biserica Ortodoxă, şi, apoi, din cea Catolică, unde intrase cu crucea în mână şi făcuse mare tulburare, chemând orice suflet la mântuire. Fusese ultimul semn. De atunci şi până în ziua de apa botează umbla pe străzi neîncetat, chemând oamenii la pocăinţă. Anunţa că el este prea bun pentru lumea aceasta, dar şi pentru cea de dincolo, unde îngerii se împotrivesc să-l lase să intre. Dar tot va intra, printr-o jertfă deosebită. Să nu creadă, care - cumva, că va da înapoi. El nu este un învins. Pentru învinşi nu este loc printre îngeri.

În cea din urmă noapte de luptă a coborât în fântână. Ultimul joc de-a "v-aţi ascuns". În lumea aceasta.