ce-ar fi dacă amartya sen ar avea o idee
cu antene pufoase aurii despre cum umblu eu
printre studenții de la rise întrebându-i cum li se pare
indianul ăsta arțăgos?
ce-ar fi dacă el mi-ar citi gândurile,
cum că aș trece desculță printre bănci
ca pe iarba din parcul tineretului?

ar auzi-o poate pe victoria: doamnă,
ce tare mă durea capul înainte de oră.
acum... nu știu... dar parcă am avut o revelație.
victoria nu știe o iotă bengali,
iar lui amartya i s-ar părea –
încercând zadarnic să deslușească limba noastră –
că niște fete se hlizesc într-o cameră alăturată
din massachusetts.

amartya, ai observat tu mai demult
că nu-ți ieșeau la numărătoare o sută de milioane de femei.
ai făcut vâlvă în harem, la new york.
îți păruse rău de ele, pieritele. cine să mai iubească
acum dacă muriseră de foamea gangelui?
dar știi, indiencele tale n-au dispărut,
au călătorit prin imperiul nuferilor,
unde s-au făcut una cu florile, au plutit prin lume
și-acum sunt aici lângă mine,
mai oacheșe, mai luminoase ca niciodată.