apoi vine clipa în care
îți îndrepți umerii
nici furia nu mai e de-ajutor
te așezi într-un ochi de lumină
cu genunchii zvâcnind
și lumina intră în tine
ca o cerneală în hârtia poroasă

diform

*

într-o zi o să crești o să dai cu fruntea de pragul de sus
îți spuneau
ai dat și s-a dus dracului pragul toți sfinții au căzut în dezordine
parcă erau niște boabe curgând dintr-o păstaie uscată
aproape că ți se făcuse milă de ei
i-ai adunat încet aproape că ți se sfărâmau între degete
le-ai așezat cercul acela pe creștet
atunci ai înțeles de ce nu ți-a plăcut cercul nicicând
tu visai încă
prostește
o sferă
o sferă
o sferă

te uitai cum se ridicau iarăși drept
trunchiuri fără de rădăcini si brațele lor larg desfăcute
nu stiu de ce te gândeai
la un cimitir părăsit

atunci ai zâmbit ai atins cicatricea
coastele fruntea
toate erau la locul știut – ferestrele casei
mestecenii
soarele
vântul acela pe care-l iubeai fluiera pe deasupra orașului
lângă tine - oameni mărșăluind ca într-un film mut de război

doar umbra ta se făcuse pământ
sau poate lumină