sufletul mi s-a aburcat pe vânturi
ca un zmeu chinezesc
între cumuluși
peste fluvii și stepe
de-acolo și-a azvârlit căutătura
către toate
câte se iscă pe pământ

oriunde doi tineri se sărutau
furnicați de temeri
curentați de chemări
spunea cu mulțumire:
iată cea mai albastră rugăciune...

acolo unde o mână încremenea în gest
pentru un umăr căzut sub întâmplare
se umplea de uimire:
iată cum se preface aerul în coloane
ca o bazilică urcând
și nimeni n-o vede, n-ar putea cunoaște

apoi sfoara gândului subțire s-a destrămat
iar sufletul s-a jucat pe curenți
peste munții pirotind în siestă
peste ouăle colorate ale orașelor
stropite de toamnă...

dintre toate
mai mult și mai mult
și-a strâns cântecele copiilor
în alergare pe plaje albe
bătând din palme cu ochii măriți
dansând desculți sau
sărind de pe epave

așa mi-a mai zis
nainte de-a pleca:
știu, nu vor rămâne...
dar iată anima lumii
tot ce a meritat
și e minunat că în nimicul fără capăt
toate astea au fost
iar
pentru o clipă
- această clipă -
chiar mai sunt