Ieri seară, un elefant, cu portțigaret
- un filosof, pesemne, o ființare ascunsă-
lunecă înainte-mi, călare, frumos, pe bărcuța lui
de hârtie (din copilărie), înspre marea cea mare.

“-Ola!” făcu elefantul meu alb din burtică
și mută țigaretu` sub urechea cea dreaptă;
norișorul cel negru, în formă de maimuțică, certo, preaînțeleaptă,
își supse buricu`, abstras, spre partea ailaltă a cerului.

“-Ola!” săltai din urechi, căci vâsleam pe burtă,
de la amiezi, când luasei avans o juma` de trompă între mine și el
când, deodată, vreo mie și una de elefănțele zglobii, unduioase, pe mal
lin aruncau spre mine, nomero uno, cu turtă dulce.

Fu una secunda di gloria! Mama mia! Făcui și balans!
Dar, o, vanitate! O, mia fortuna! Goeleta mea argintie
se-ntoarse cu susul în jos,
lumea și ea, neîndoios,
și căzui în ea,
bucuros

Și-atunci, se făcu (să vezi și să nu crezi!)
din preaiubitele mele elefănțele, deasupra apelor, ridicate,
o mie și una de cercuri de foc (sau erau una?).
Pe spate mă aruncam și prin ele treceam
cu ochii închiși: beaum! beaum! beaum!
Astfel, iubind, cei o mie și unu de ochi (numărați pe degete)
înainte-i se deschiseseră, ca niște solzi de argint.
Au clipit somnoros, apoi în mine-au privit
Și nu m-au găsit.
Și-am decis, împreună, că, poate, eu nu sunt eu
Poate sunt tu
Dar, atunci, cine ești tu? și-a pus celălalt întrebarea de gât.

Elefantul cel mare, cu portțigaretu`, m-a scos din necaz
Și tot el, causa sui, orice ființare ce lunecă în sinele său mult prea tare,
atârnat de ceva, a mirare.

De-aia îți zic, iubire: n-ai cum să treci, cu bărcuța ta de hârtie color,
n-ai cum fără mine, să mor!
Barem, tu știi să înoți? Sau, măcar, să dai din mâini și picioare?
Poți?

Bun! Acum, fă ca mine: lasă-te`ncet, pe spate, pe Gangele viu
Vin și eu lângă tine,
Iată-mă, viu!