În altă viață, eu, poetul, fost-am femeie. Și beam. Dansam pe mese.
Piciorul îmi zvâcnea, cu hamul pus. Când alb, pe calul său de lemn
Mon Capitain își arunca năvodu-n mare. Sfârșeau sub toc țigări după țigări
Și orice cârpă ce-mi băga, sub ușă, vreo scrisoare.

La sfinți nu mă-nchinam. Nici la icoane. Călugări tineri, `nalți ca lumânarea,
Foc își dădeau dacă-mi simțeau, sub mesele rotunde, gol piciorul.
Jucam la cărți a lor relicve de argint, cărți antice.
Făceam apoi, sub Christul gol,mătănii, dând târcoale,
ca lupul, cu ochii injectați sub luna clară.
Cu părul ud Îi sărutam piciorul, spre cerul cramei ridicând ca Dânsul biciul.
Din baia zgomotoasă, de absint,
luată de gât, o sclavă, -Moartea,- mi se târa tânjind spre ziuă călcâiul să-mi sărute.

Ziua, căzută ca un meteor, în perne moi, îmi potoleam a fierbințelii carne
Și număram pe deget toți guguștiucii fraieri ce-n lațul unui zâmbet și-au pus,aievea, gâtul.
Când le trosnea, știam câtă plăcere se scurse-n ochii acelor muritori de rând.
Și fără nicio milă, nevestelor nebune, le aruncam, spre seară, hoitul.

Acum, nu-mi judecați nici versul, nici călcâiul, ce dup-o fustă, iată!, îndată s-a aprins.
Nu caut aventuri, nici dragostea eternă. Ci Femeia
Care dansa pe mese și ucidea poeți.