EXACT CU TREI ZILE înainte de a-l cunoaște pe Hoody, Cassandra s-a transferat – cu tot cu corpul ei vibrant de numai 15 ani de experiență terestră acumulați – în domeniile vaste ale unui vis cu totul și cu totul ciudat. ”Acaparator”, putea fi calificativul cel mai potrivit pentru intensitatea sa onirică: problema principală era că fata nu știa dacă să-l încadreze la categoria ”coșmaruri” sau la ”fragmentele erotice”, la fel de palpabile deopotrivă, despre care povesteau puținii confidenți din anturajul său limitat pe cale naturală.

Se făcea că urmá să străbată domeniile unui tărîm fermecat, traversat de un rîu adînc și o pădure deasă cu arbori seculari: simbolurile clasice pe care le găsești în toate manualele ezoterice pentru începători. Brusc, în cale, i s-a arătat un monstru vivid, similar unui sfinx uriaș dar care, în locul unde trebuia să i se profileze burta, avea un clopot transparent: umplut cu tot felul de animale și păsări, chiar insecte. Unele vietăți păreau absolut fabulos de integru conturate, dar altele, cele mai multe, deformate pînă la nerecunoaștere. După o încleștare (”pe viață și pe moarte”, dacă scenariul poate fi exprimat într-un mod derizoriu într-un tipar lingvistic sec!) – din care Cassandra rămăsese ușor rănită în părțile inferioare ale corpului său tînăr, în plină formare –, monstrul a luat-o la fugă: la fel de subit cum a apărut. Cîteva viețuitoare speriate ale pădurii au început să-i adulmece cu sfială corpul ei tînăr, iar unele mai îndrăznețe s-au intalat pe trunchiurile doborîte ale copacilor ca pe niște postamente de sfinx. Cînd fata a privit spre rîu, rîul ei special din vis, acolo pluteau bucăți de trupuri sfîrtecate: ca într-o ”ghernică” apocaliptică.

Imediat cum s-a trezit între cele două lumi complementare, Cassandra a avut doar pentru o clipă, dar suficient de lungă încît să se materializeze cu plauzibilitate, ciudata senzație că cioburi din vis i s-au lipit de corp, lăsîndu-i urme palpabile acolo. Cioburi colorate, de diferite dimensiuni, ca într-un caleidoscop magic! Dar strecurată în corp, durerea nu ținea cont de acest lucru, atacînd-o cu mii de limbi ascuțite, toate de culoare gri intensă.
”Hei, Cassandra, ce naiba..! Mi-am ratat toată odihna de noapte din cauza ta! Ai fost tare zbuciumată în somn... Ce coșmar ai avut?”, vocea subțire și familiară venea cu siguranță de la doar cîțiva pași dinspre patul din care fata încerca să se ridice.

Se putea altfel? Fratele său mai mic era iarăși în fața calculatorului, adică într-o nouă zi palpabilă! Dar de data aceasta Cassandra îi mulțumea cu voce internă, nedeslușită altor urechi străine, doar pentru simplul fapt că era alături de ea, în aceeași cameră, și împărțeau frățește aerul stocat în cameră. Pentru a nu risca să fie trădată de modulațiile vocii, fata evită să i se adreseze pe nume. În schimb se lăsă cuprinsă de începuturile unui zîmbet creștinesc, care permitea să se întrevadă, între canininii lustruiți, promisiunile umanității întrerupte de Cain și Abel.
”În acest caz, am să te rog să cauți pe net ... Știi tu unde...”
”În folderul tău ... special?”
”Da, aș avea nevoie să aflu semnificația unui vis! Cînd îți găsești timp printre jocurile tale virtuale...”
”Fenomene disparate, istorii sau lecturi?”, în enumărarea ironică a termenilor nu se simțea nici urmă de miștocăreală totuși.
”De unde poți fi atît de sigur?”
”Hai că nimeni nu te cunoaște mai bine decît mine... Tu nu visezi niciodată oameni...”.

Ciudat, constatarea lui crudă suna aproape ca o declarație de iubire. Dar tot atunci în amabilitatea cultivată cu efort de către băiat se strecură o inflexiune ironică.
”Se face, soro… Am trei variante: o interpretare exotică, una karmică și alta psihanalitică. Care dintre ele o preferi?”
”Oricare... Adică toate trei… Nu-nu, așteaptă! Las-o baltă: mai bine află dacă visul se împlinește… Aruncă un ochi pe calendarul meu electronic: în ce zi lunară sîntem?”
”Numai o clipă… Așa... ”Ziua lunară numărul 11”... Să vedem ce zice ”proorocul” tău electronic...”
Nerăbdătoare, fata avu o tresărire inexplicabilă. Pînă a i se contura între coardele vocale, propria vocea parcă i s-a desprins din piept, și acum comunica cu ”stăpîna” ei de undeva de la înălțimea tavanului:
”Visele se materializează în termen de trei zile, nu?”

Fără a mai aștepta confirmarea presupusă, Cassandra s-a pomenit că picioarele o conduc spre grădină: probabil la fel ca nevoia imperioasă a bebelușului de a se afla, mai curînd, în placenta lichidă și anonimă decît la sînul carnal matern. Simțise imperios nevoia să își imagineze dacă ciripitul păsărilor corespunde imaginii lor reale. Reuși să se încheie din mers la nasturii groși ai halatului din mătase galbenă.

A stat așa cîteva ore bune: nemișcată și încîlcită într-un ghem întortocheat de gînduri. După un timp, un future a aterizat pe brațul ei, confundînd-o, probabil, cu un suport solid: dintr-o galerie imaginată de natură moartă. Pentru un moment, Cassandra avu senzația că se depărtează de la suprafața gravitațională a pămîntului. Nu găsi altceva mai potrivit de făcut decît să contrapună imaginea fluturelui găzduit de corpul ei cu a celor văzuți în visul recent. Simți o greutate în tălpi. Următoarea senzație mută centrul de acțiune fiziologică, de parcă plămînii și ficatul i-ar fi atîrnat de un scripete invizibil agățat de creier. În același moment fluturele și-a luat, alarmat, zborul, într-o direcție necunoscută. Dar tremurul lui, abia perceptibil, i-a rămas impregnat în ritmurile sîngelui. Pentru toată ziua.

În zilele care au urmat, visul abia începea să își piardă conturul, diseminat în culorile nenumărate ale altor experiențe intangibile: poate la fel ca cele al fluturelui din grădină. În tot acest răstimp alternarea haotică a planurilor tremporale s-a desfășurat la fel de fireesc precum un bonsai acomodat în grădinile austriece de vară.

Era în parcul public, cînd o umbră nedefinită i-a tăiat calea. Nu mai văzuse umbre încă din copilărie, de cînd își pierduse vederea. Dar nu reuși să se alarmeze: a deslușit clar în preajmă o voce străină. Deși o auzea pentru prima dată, i se păru familiară. Deveni oarecum intrigată, cu atît mai mult cu cît era a unui bărbat. Cu excepția fratelui său mai mic, Cassandra nu mai comunicase cu o persoană de genul masculin, cu excepția schimburilor de replici care încoronează amabilitatea elementară.
”Salut. Eu sînt Hoody … Dar pe tine cum te cheamă?”

Ca o alteritate mereu însoțitoare, și de data aceasta propria voce i-o luă autoritar înainte, astfel încît Cassandra acceptă rolul de martor-fără-voie la discuția între două persoane necunoscute pentru ea: bărbatul și ea insăși.
”Zici că te cheamă Hoody? Ascultă-mă … Nu cred că putem avansa prea mult discuția… Sînt oarbă, Hoody…”
”Dacă vrei să zici că nu ai ochi pentru mine, atunci…”
”Te rog să mă crezi: sînt absolut oarbă…”
”Scuze, dar eu nu sînt… De aceea nu pot să trec nepăsător pe lîngă ochii tăi ... profunzi…”
”Ai fost avertizat, Hoody…”
”Cine e avertizat, deja se poate considera protejat…”
”Mai bine spune-mi de unde îți vine porecla ”Hoody”! Nu pare să fie un nume real, nu-i așa? De la ”tîlharul” Robin Hood sau de la ”magicianul” Houdiny?”

”Să zicem că sînt un ”tîlhar magic”… Ești mulțumită acum?”
Sîngele fetei s-a mișcat impercdeptibil: ca, și mai ales, cît un fîlfîit de fluture. Probabil așa sar, de pe o orbită pe alta, electronii ademeniți de violența atracției magnetice universale.
”Chiar dacă ai evitat să îmi spui numele, totuși te invit la mine acasă… Dar te previn că sunt periculos ... de...”
”Nu ți-am spus că sînt oarbă? Degeaba ochii îmi sînt larg deschiși: nu aș ști nici măcar ce culoare îți are cămașa!”
”Văd că nu te pierzi de una singură…”
”Dacă vreau, pot să nu mă rătăcesc nici într-o pădure, dar numai dacă vreau foarte-foarte mult…
”Nici nu am afirmat aceasta...”
”De unde știi atunci că nu port altceva decît cămașă?”
”A! Nu e niciun ”secret”: mirosul de scrobeală nu poate veni decît de la o cămașă, nu ți se pare?”

”Să știi că nu-mi plac detectivii sub nicio formă... Mă simt încolțit... Apropo de pădure… Dacă ești așa de curajoasă cum pretinzi, te provoc să descoperi la mine acasă ceea ce n-o să vezi nici la o grădină zoologică din lume…”.
Buzele Cassandrei s-au configurat în cercul neregulat al unui zîmbet amar. Hoody se prinse imediat de capcana șablonuluir lingvistic, dar scuzele de rigoare i-au expus și mai deplorabil situația confuză în care se afla.
”...nu intenționam să te ofensez. ”Să pipăi”, am vrut să zic... Adică nici ”să pipăi”, ci doar să te convingi prin tatonare de ceva foarte special...”
”Nu-i nimic”, rîse ea. ”Ca să îți arăt că nu mă supăr, mă tem că va trebui să-ți accept provocarea!”

Pînă a reuși să se mire de facilitatea alegerii cu care s-a aruncat în voia întîmplării, tînăra s-a pomenit că pășește alături de ghidul său amabil, învingînd mai întîi glisalibilitatea treptelor de marmoră. Cîteva minute mai tîrziu fata se strecura printre niște umbre care păreau să o strivească, intuind doar că are de trecut de niște uși masive din lemn. Ajunsă în perimetrul salonului imens al casei, Cassandra a simțit că inspirase în plămîni un fel de surogat la fel de vital ca aerul, dar neobișnuit de răcoros.

Dacă ar fi fost ferită de cecitatea ei dobîndită la vîrstă fragedă, ea ar fi remarcat cîteva colivii aurite – acum împrăștiate haotic prin colțurile camerei – populate cu specii de păsări medii. Acuarii de mai multe dimensiuni, clădite în grabă unul peste altul, pretindeau, din punct de vedere grafic, să ocupe centrul spațiului locuibil. Cu excepția unui mușuroi înalt de furnici roșii, vasele patrulatere din sticlă transparentă erau populate de pești deformați de la lumina care pătrundea cu parcimonie printre draperiile groase agățate la ferestre. O țestoasă uriașă și imobilizată: ca una dintre pietrele rezervate pentru cina binecunoscutului ciclop mitologic. Apoi o maimuță plină de dexteritate își făcu spectaculos intrarea în scenă: după cîteva ocoluri în jurul fetei, acesta se postă într-o poză indecentă.

În tot acest timp, fata a continuat să rămînă nemișcată. În schimb Hoody nu se putu abține să nu explodeze într-un rîs mărunt, dar la fel de insistent ca și cursul rîulețelor de munte. La expresia nedumerită a fetei, bărbatul luă imediat o mină serioasă. Cassandra se pomeni aievea că picioarele se afundă într-un teren mlăștinos. De undeva apăru un șarpe, care tocmai se strecură cu abilitate printre picioarele șlefuite ale unui fotoliu capitonat cu piele naturală. Cassandra a tresărit involuntar, dar a încercat să rămînă nemișcată pînă cînd în ceafa ei a ricoșat vocea șuierătoare a lui Hoody: ”Nu te teme, e doar un șarpe de casă...”.

Cînd bărbatul i-l strecură foarte aproape de brațe, fata nu putu să evite contactul iminent. Atinse așadar cu vîrful degetelor corpul lunecos al reptilei. O greață rece și umedă o învălui fulgerător: originată în stomac, senzația neplăcută i-a invadat imediat căile respiratorii, pentru a atinge partea superioară a capului.
Răbdarea afișată ostentativ de către bărbat își epuizase orice urmă de naturalețe. Mișcările acestuia deveniră precipitate și brusc autoritare. ”Pune mîna”, intonația din vocea lui Hoody dădea de înțeles că nu acceptă nicun refuz.
”Ce-s astea?”
”Niște furnici…”
În timp ce Cassandra se lăsă pe mîna imperiului de furnici, care îi invadase aproape întreg brațul, Hoody încercă să o sărute cu forța. Fata se împotrivi. Furia depăși pragul de inerție al decepției. Atunci Hoody o înșfăcă de gît. Avea o forță nebănuită pentru degetele sale extrem de subțiate chiar de la baza palmei.

„Ce faci, maniacule? Lasă-mă...”
”Cum dorești, domnișoară... Oricum o să ai parte de un show magic, te asigur! Dar mai întîi să-mi spui care parte a corpului o consideri mai importantă?”
”Nu înțeleg...”
”Ești fată mare deja, ar trebui să știi anumite lucruri...”
”...la ce te referi?”
”Organul vital, fără de care nu ai putea trăi…”
Cînd simți că fata nu i se poate împotrivi, Hoody slăbi strînsoarea, continuînd să vorbească tot timpul: ”Ca un martor, care va fi lichidat... He-he-he... Înțelegi aceasta, desigur!”. Fata nu reuși să scoată niciun sunet: gîtul îi era blocat cu desăvîrșire, ca o arteră principală a unei capitale în ultima zi de lucru a săptămînii. Dar Hoody părea să nu fie deranjat de imobilitatea generalizată a victimei. O excitație inegală, pornită concomintent din creier și din zona genitală, îi cuprinse irecuperabil corpul.

”Ei bine, draga mea, acum pot să îți spun ceea ce nu bănuiește nimeni în lumea asta…”
”Ai de gînd să mă omori!”, vocea i se alătură parcă de la cîțiva zeci de metri distanță ”personalității” ei oficiale: acum fata părea o ”entitate” dublă, dominată totuși de o teamă persistentă, dar fără nicio urmă de frică palpabilă. De aceea timbrul grav suna, mai curînd, ca o constatare, și nu ca o nedumerire.
”Trebuie, draga mea … Îmi pare rău, dar trebuie…”
”Ba nu… Lasă-mă să plec, îți promit că îmi voi ține gura închisă...”
”Prea tîrziu, fată dragă... Cum să îți explic eu mai bine: te-am ales anume pe tine, pentru că numai lipsa ta de vedere le putea înlocui imaginația...”
”Care imaginație... Adică a cui ..?”
”... a persoanelor văzătoare! Dar tu ce ai crezut..?”

În următoarea jumătate de oră care a urmat, pe retina ochilor ei mari și total insensibili la fotosinteză, ca printr-o cortină nebuloasă se înregistrară imagini proiectate dintr-un film holografic ciudat. Auzea în permanență vocea îndepărtată a lui Hoody, deși bărbatul se afla tot timpul chiar în fața ei:
”Vezi animalele și păsările din jurul tău?”
”Doar știi că sunt oarbă”
De la vocea ei calmă, cu modulații atenuate, violatorul s-a pomenit ”infectat” de o gravitate aproape jubilantă, pe care nu o mai simțise anterior cu alte femei. Curios, dar funcția de comunicare a cuvintelor nu-i mai păru o calitate atît de indispensabilă în acest moment. În schimb acestea deveniră compensate de o jubilație mistică a mișcării pure.

Inițial, Cassandra auzi cum ușa coliviei a scîrțîit prelung, fără să realizeze exact ce a extras Hoody din perimetrul strîmt acesteia. Apoi se pomeni că ține brusc – în palmele devenite mai reci decît alte părți ale corpului – un obiect vibrant și, mai ales, emanînd căldură proprie: mult mai greu decît ar fi sugerat conturul bine rotunjit al acestuia.
”Își dai seama ce ții mînă?”
Aproape că o sperie vocea răbufnită acum de undeva de sus: putea să jure că îi aparține, dacă nu ar fi știut că vine din partea unde era Hoody.
”Cu tine vorbesc, Cassandra...”
”O... pasăre?!?”
”Da... Mai exact o turturică... Ei, cum ți se pare? Simți ceva deosebit?
”E... mică... și caldă... Adică vie...”
”Trebuie să mă crezi pe cuvînt că, în realitate, această așa-zisă pasăre e chiar inima Cibelei...”.

În acest moment propriul ei cord începu să zvîcnească haotic, dar vorbele agresorului erau mai puternice, o atacau nemilos din toate părțile: ca ghemul unui fulger de vară nimerit prin ușile deschise ale unei locuințe izolate.
”Acești doi pești…”, auzi ea cum mîinile lui Hoody tipăiră cu zgomot în apa acvariului, ”…acești doi pești nu sînt decît o pereche de sîni… Mai exact, au fost cîndva sînii perfecți, o! foarte perfecți, ai Alinei...”.
În timp ce fulgerul îi paraliza fetei glanda stomacului, Hoody continua să debiteze un soi de rememorare pioasă, încadrată de un delir senzual fără noimă.
”...da, dulce fată Alina... Păcat și de ea, desigur...”.

Deoarece Cassandra rămase tăcută, acesta se înfurie, devenind tot mai agasant, pe măsură ce părea să intre sub dominația reflexelor rămase conservate undeva în formolul vîrstei infantile. Cu gestul previzibil al îngerilor căzuți, Hoody alteră, cu egală repeziciune și fler, echilibrul edenic al regnurilor stocate și răcoarea salonului. În clipa următoare, reptila culeasă de pe podeaua lustruită deja se zbătea neputincioasă în strînsoarea pumnului cu degete subțiate. Înainte de a-i zdrobi capul, bărbatul a trecut integral corpul alungit al șarpelui printre degetele de la cealaltă mînă, imitînd masturbarea unui mădular de împrumut. Cînd o fierbințeală ciudată a început să îi pulseze simultat în creștet și în stomac, masculul a testat rezistența mușchilor de ofidian cu lovituri furibunde aplicate pe carapacea țestoasei, pînă i-a ferfenițat acestuia învelișul solzos, dezgolindu-i în cîteva locuri carnea albă ca lumina.

Pomenindu-se că ține în mînă doar pielea jupuită a șarpelui din care s-au desprins cîteva fragmente sîngerînde, Hoody și-a revărsat toată furia asupra țestoasei. Urcat cu toată greutatea corpului pe carapacea răsturnată, acesta a sărit cu violență pînă cînd și-a pierdut interesul datorat muțeniei totale a animalului victimizat. Ridicînd de pe podea secțiunea cea mai lungă a șarpelui, acum Hoody se năpusti asupra mușuroiului de furnici, dărîmîndu-l, din două-trei lovituri puternice, pînă în temelii. Apoi a continuat măcelul pînă cînd sîngele șarpelui sfîrtecat și furnicile de culoare roșie au devenit o masă uniformă și omogenă.

În tot acest timp, Cassandra își concentră forțele rămase în membrele ei adolescentine, adunîndu-le într-un singur fascicol energetic. Cu un efort la fel de intens, a plasat imaginea monstrului-din-vis chiar în locul ceâkrei localizate între sprîncenele-sale-de-adolescentă-care-nu-au cunoscut-instrumentele-de tortură-ale-esteticianulu-capilar, încercînd să ucidă, unul cîte unul, regnirile capturate în burta uriașă a bărbatului metamorfozat în demon.

Efectul material al evanescenței nu a întîrziat să apară. Printr-un transfer magic, Hoody simți mai întîi un tremur generalizat al corpului. Apoi deveni palid la față, iar buzele i s-au învinețit ca o ciupercă expusă la soare. Ochii au început să i se bulboace, atrăgînd în vîrtejul format ad hoc partea superioară a corpului, rămasă brusc fără de gît. Apoi membrele superioare și cele inferioare i s-au tras înăuntru corpului ca și trapa unui avion pe cale de a decola de la sol. Ceea ce a mai rămas din corpul umflat al bărbatului a început să se evapore. Acum dispăruse și unica dovadă de prezență corporală a lui Hoody: în urma prezenței lui palpabile și violente rămăseseră – în mijlocul unei bălți de sînge înnegrit – doar pantalonul, tricoul și sandalele…

În prima și ultima misiune din viața sa, detectivul particular Tanya Sadova avu parte de o priveliște neobișnuită. La indicația unui telefon de urgență venit de la vecinii care auziseră „niște zgomote ciudate de genul celor din grădină zoologică”, tînăra și promițătoarea urmașă a lui Sherlock Holmes găsi în antreul casei încăpătoare un cadavru de femeie, încă neîmplinit pe deplin. Alături de acesta se închega o băltoacă de sînge, dar care părea să fie originat de o altă entitate: trupul grațios al fetei, din care se scursese și ultimul bob de cădură, nu avea marcate pe el indicii de violență ori semne de plăgi interne.

Tanya Sadova a privit în jur cu atenția cumulată a celor aproape trei decenii de viață bătute pe muchie. Cu excepția unor tablouri semnate de Bosch, Brueghel-seniorul și Goya – atîrnate de-a valma de peretele cojit ca de brațul unei mame surogat – agentull nu observă nimic suspect. Sadova a deschis, cu mîna ușor tremurîndă, pleoapele cadavrului rece și cu forme vag împlinite. În ochii mari și albaștri a ceea ce mai era pînă nu demult Cassandra cea-cu-inimă-vertiginoasă, acum, ca pe un ecran uriaș de cinema, se proiectau: două inimi înroșite, întemnițate în colivii cu gratii aurite; o pereche de sîni de femeie, palizi și cu forme rotunjite, plutind în lichidul tulbure al acuariilor clădite unul peste altul; un penis tîrîndu-se pe serpentină; o placentă feminină, secționată și tăbăcită pînă la densitatea unei carapace de țestoasă; organele genitale ale unei gravide, mărunțite pînă la dimensiunile furnicilor...

Cît timp receptorii senzoriali ai celor două femei – una vie și alta moartă – au pornit să facă transfer de imagini halucinante, eliberate brusc din temnițele lor domestice, animalele s-au năpustit asupra primei dintre ele. Obligată să se ghemuiască în colț, Tanya Sadova încercă să riposteze fiarelor aflate în majoritate, devenite turbate din senin. Mai întîi, maimuța îi sări în cap și o zgîrie cu laba sa păroasă. Cu aceleași șanse minime obținute de la soartă, femeia își ridică instinctiv brațele pentru a-și proteja organele vitale. Pistolul din dotare nu-i mai servea la nimic: figurile inamicului agresor nu figurau în baza de date a ”țintelor vii” pe care ofițerul de serviciu avea grijă să le lipească pe machetele mobile, amplasate în poligonul de antrenament.

În timp ce Sadova încerca să își șteargă sîngele scurs din rană pe ochi, șarpele își înfipsese deja limba bifurcată și fulgerătoare: exact în locul unde inima ei de femeie în devenire mai avea să mai bată maximum vreun sfert de oră. Treptat, otrava șarpelui începu să își facă efectul: ca un asasin experimentat care știe cum să se concentreze doar asupra părții vulnerabile și accesibile a fenomenelor.

Fără să mai țină seama de sentimentele contradictorii dintre biografia promisă și soarta cu propulsie autonomă, Tanya Sadova își proiectă mental o rezervă de energie complementară, aidoma celui de la orele de simulare energetică conduse de profesorii experimentați de la Academia de poliție. Înainte de a-și pierde completamente cunoștința, femeia legii reuși să configureze cifra rămasă neclară – dar suficient de macabră pînă și pentru profesioniștii profilurilor criminale – care trebuia să dea seamă de numărul persoanelor pe care Hoody le-a supus măcelului pervers.

Cu o dexteritate matematică demnă de o moarte cît mai întîrziată posibilă, detectivul Tanya Sadova reuși să scrie, cu propriul său sînge, direct pe fața de masă următorul text: ”Atenție polițiști! Probe omucidere: 5 femei, dintre care 2 adolescente, plus 2 bărbați. Total: 8 crime comise de proprietarul dispărut… T. Sadova”.

Inițial, în locul sumei indicate cu mînă tremurîndă, figurá cifra ”7”. În partea dreaptă a cifrei finale (”8”), detectivul Sadova reuși să contureze totuși, cu toată grija, un ”semn al întrebării”…